2012 – Anul Islamismului?

După primul val, “primăvara arabă" din 2011, probabil că în 2012 va urma al doilea val, “vara siriană şi iraniană".

“Primăvara arabă" s-a soldat cu un scor de 3: 0 în favoarea islamiştilor. Egiptul a fost confiscat de Frăţia Musulmană , iar Tunisia a revenit la un Islam primitiv, dar încă nu foarte fundamentalist. Libia a intrat sub influenţa Occidentului, dar nu pentru mult timp, pentru că Libia a declarat Shari’a, legea Islamică. Ca pietrele la un joc de go, se pun steguleţe pe harta lumii.

Internetul, această “pânză de păianjen", a fost folosit cu succes în Maghreb pentru obţinerea masei critice necesare declanşarii unei mişcări insurgente. Dar nu se ştie exact unde este “păianjenul". Totuşi, aşa cum în “Matrix" la un moment dat apare urzeala digitală a lumii acesteia mincinoase, tot aşa se poate recunoaşte, mai ales în Egipt, semnătura “pasdaranilor". Adică, a Gărzii Revoluţiei iraniene, corp de elită de sub comanda generalului Ali Jafari, aflat sub directul ordin al Liderului suprem, Ayatolahul Ali Sayyed Khamenei.

Aflat permanent în expansiune, Islamul a trecut prin mai multe faze. În prezent pare că trece printr-o criză de creştere, de ocupare de teritorii, specifică fundamentalismului. Islamul se extinde.

Islamiştii, probabil, au trasat deja direcţiile de atac : Nigeria şi Turcia. Se observă aceasta după intensificarea în cele două ţări a mişcărilor de stradă, asasinarea preoţilor creştini şi organizarea diferitelor festivaluri de cultură islamică, care nu sunt altceva decât pretexte pentru îndoctrinarea maselor. Mai ales în Turcia mişcarea este subversivă şi se desfăşoară cu multă inteligenţă şi abilitate. În Istanbul, de exemplu, se văd din ce în ce mai multe femei cu ţinută islamică şi bărbaţi nebărbieriţi şi fără cravată, semn că ţinuta exterioară nu prea conteză, respectivul fiind absorbit de practica credinţei. De aici până la un “coup d’Etat" fundamentalist, mai este cale lungă, dar nu chiar aşa de lungă cât am crede. Nigeria, slăbită de corupţie, mozaicată de populaţii foarte diferite, cu un regim venit ciudat la putere, poate fi o pradă uşoară perfidiei fundamentaliste.

Răspunsul Lumii Libere probabil că va viza Siria şi Iranul.

Dacă Occidentul se mai codeşte mult până să ajute dizidenţii din Siria, regimul de acolo aflat la putere se va întări prin eliminarea oponenţilor şi prin anumite alianţe, poate cu Egiptul. Egiptul, care a pornit pe drumul fundamentalismului, poate face un fel de alianţă cu Siria, probabil nu prea vizibilă, dar cu siguranţă că nu se va ajunge până la reconstituirea Republicii Arabe Unite. Lipseşte liderul charismatic care a fost Gamal Abdel Nasser, lipseşte o personalitate care să fie admirată în ambele ţări.

Iranul este o nucă tare, foarte tare. Iranienii, clasa conducătoare, au o mulţime de atuuri şi ştiu să joace atât cartea prieteniei ostile cât şi cea a războiului prietenos. Să ne amintim de războiul ciudat dintre Iran şi Irak, din anii 80’. “Gurile rele", adică exilaţii iranieni din Florida, spun că războiul a fost prelungit în mod artificial de Iran, pe atunci a cincea forţă militară a lumii, ca să permită noii instalate puteri fundamentaliste să elimine oponenţii şi să se întărească pe seama efortului de război.

O abordare directă în Iran nu este de dorit, pentru că s-a stabilit un pact între guvern şi populaţie. Nimeni nu se culcă flămând în Iran. Există însă o forţă oponentă care poate prelua puterea în Iran, “Mişcarea Verde", condusă din umbră, sau mai direct, de fostul preşedinte moderat Sayyid Mohammad Khatami. Probabil tot o revoluţie, probabil tot cu “pânza de păianjen". Şi aceasta cât mai repede. Fundamentaliştii sunt în stare să monteze ei o “revoluţie" şi în confuzia creată, să câştige timp.

Sigur, din prognoză lipseşte principala ţintă a fundamentalismului : statul Israel. Dar asta este o altă poveste, foarte lungă şi delicată. Totuşi, o precizare : Israelul are capacitatea tehnică şi tactică ca să efectueze o lovitură aeriană chirurgicală asupra oricărui obiectiv de pe teritoriul Iranului, aşa cum, de altfel, a mai făcut pe 7 iunie 1981 cu centrala atomică irakiană Tammuz.

România, cu toate că pare departe de conflictele ce mocnesc, ar face bine să-şi întărească supravegherea la frontiere şi să ia foarte în serios pregătirea şi dotarea de luptă. Prezenţa trupelor noastre pe diferite câmpuri de bătălie are o valoare inestimabilă, pentru că soldaţii noştri s-au pregătit în condiţii reale de război. Preşedintele a avut de data asta dreptate, când a insistat ca “România să-şi respecte anagjamentele luate" şi să nu retragem trupele din diverse teatre de operaţiuni decât la termenele fixate, şi nu înainte, după cum cereau unele voci. Iata că realitatea îi dă dreptate pentru că “Pace şi prietenie, Nu au fost şi n-or să fie!"_

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *