Am vândut Cupru Min. Şi cu asta ce-am făcut?

Între timp, ministrul de resort şi şeful oficiului de privatizare din cadrul aceluiaşi minister se contrazic, fiecare având în faţă altă hotărâre de guvern pe marginea aceleiaşi reglementări. Mai ţineţi minte un banc vechi? "Întrebare: Ce înseamnă USA? Răspuns: Uniunea Sovietică Ailaltă. Aşa şi cu privatizarea Cupru Min. Se putea face altfel? Da, dar nu la noi.

Conducătorii români au harul nefericit de a face din micile realizări să pară măreţe şi viceversa. Cum altfel poate fi interpretată bâlba, inconsistenţa, suspansul, în cazul uneia dintre cele mai importante privatizări din ultimii ani din România? După ratarea de răsunet a vânzării pachetului de acţiuni Petrom, anul trecut, cu care ne-am făcut de baftă pe tot mapamondul, echipa de tehnicieni care a organizat licitaţia ar fi trebuit să lucreze cu "sabia" deasupra capului. Era de presupus ca acesta va fi un contract impecabil din toate punctele de vedere. România vindea, în premieră, într-o licitaţie internaţională, 100% dintr-o companie de stat din sectorul resurselor minerale. Această tranzacţie nu trebuia să fie fuşărită, de parcă am fi vândut un coş cu ouă în piaţă la Obor.
Deşi este cea de-a treia încercare de vânzare în patru ani, poartă amprenta improvizaţiei de moment. În toată povestea, este emblematic cum reprezentanţii statului român sunt, ca de fiecare dată, cei luaţi prin surprindere, precum îi prinde iarna pe nepregătite pe primarii de sector. Să fie de vină restructurarea guvernului şi schimbările induse la comanda Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI)? Are prea puţină importanţă pentru imaginea finală. În caz de eşec, scuza nu poate fi luată în seamă!

Cum se va finaliza prima privatizare integrală a unei companii din sectorul exploatării resurselor, rămâne de văzut. A rămas să mai vină cu bani de acasă (de împrumut) câştigătorii licitaţiei. Între timp, se lămuresc şi oficialii Ministerului ce au vândut, în ce condiţii şi cui, 60% din rezervele cunoscute de cupru. Câteva concluzii se pot trage, însă, chiar de pe acum.

Personal, sunt adeptul privatizărilor 100%. Chiar dacă vorbim despre un sector sensibil care vizează o avuţie irecuperabilă. Contează fructificarea ei. Această avuţie nu există dacă rămâne îngropată sub pământ. Iar din această perspectivă, faptul că statul român este pe cale să obţină peste 200 de milioane cash poate fi un câştig. Îmi vine greu să spun dacă este puţin, atâta timp cât preţul de pornire al licitaţiei a fost de aproape patru ori mai mic. Nu găsesc în arhivă mai mult de două privatizări din care statul român să fi obţinut sume mai mari. Sidex, Dacia şi Fabrica de la Craiova nu au adus, la un loc, mai mulţi bani. Nu ştiu dacă va fi un succe dar sunt şansele unui progres. De la 100%, la numeroasele variante de vânzare a unor pachete minoritare ale statului, urmate de majorări de capital este distanţă lungă. Această distanţă se poate măsura în bani: profituri uriaşe pentru acţionarul majoritar, pierderi pe măsură ale bugetului statului. De fiecare dată, clauzele contractuale legate de menţinerea locurilor de muncă sau de tot felul de obligaţii de plată în contul unor datorii, nerestructurate sau acoperite din banii contribuabilului, nu au făcut decât să diminueze valoarea contractelor. Statul a preferat să câştige mai puţin pentru că -vezi Doamne!- astfel se puteau impune condiţii cumpărătorului. Costul pentru buget a fost discount-ul acordat la vânzare. În cele mai multe cazuri, statul român a cedat gratuit diferenţa până la 100%. Dacia este doar un exemplu şi încă fericit pentru că, măcar, investiţia de la Piteşti se dovedeşte benefică pe termen lung. Nu mai are importanţă faptul că noi fabricăm Dacia, iar ungurii Mercedes, atâta timp cât, per total, beneficiile sunt comparabile. Există întradevăr o diferenţă de "brand" de ţară. Lucrurile mai pot fi schimbate. Iar totul pleacă de la preţul la care vom şti să ne "vindem" de acum încolo. Până la Cupru Min nu s-a înţeles că: puţin dai, puţin face! Nokia este doar unul din multele exemple.

Un preţ cât mai mare este de fapt cea mai bună garanţie că investitorul va face tot posibiliul să îşi recupereze banii şi să facă ceea ce ştie mai bine: profit. Dar pentru a ajunge la rezultatele aşteptate, va trebui să creeze locuri de muncă, să plătească salarii, furnizori, taxe şi contribuţii. Şi să se achite de toate obligaţiile conforme unei activităţi desfăşurate într-o ţară membră a Uniunii Europene.

Aud acum, după semiscandalul Cupru Min, că pentru fiecare mare privatizare ar trebui dată câte o lege, că e mai democratic aşa. Domnilor, privatizarea Petrom a trecut prin Parlament precum mingea printre picioarele portarului, fără să îl atingă! A fost abil şuterul sau portarul avea o problemă? Să fim serioşi. Edificatoare învaţămintele transmise AVAS încă din 2008 de către Comisia Europeană. Într-un răspuns oferit primei autorităţi care a scos la vânzare Cupru Min (pe vremea când încă se mai putea obţine un preţ mai bun decât azi) se arată că în UE nu mai sunt acceptate condiţionalităţi în contractele de privatizare, pentru că acestea au ca efect doar reducerea preţului final. Comisia Europeană nu s-a pronunţat, dar se ştie că preţul mic la care au fost înstrăinate activele statului a fost, de multe ori, urmarea unui act de corupţie. Licitaţiile cu vânzare integrală a companiilor ar împiedica negocierile directe dintre reprezentanţii statului şi cumpărător şi, astfel, am scăpa de "trocul" dăunător bugetului. "Acest lucru (negocierea separată a clauzelor, na) este de natură să afecteze procesul de privatizare, conducându-l spre o încredinţare directă, ceea ce ar putea crea probleme de ajutor de stat.", atenţiona Comisia. Simplu şi cuprinzător. Dacă vor ajunge să înţeleagă contextul în care funcţionează România azi, politicienii şi miniştrii nu ar trebui să mai bâjbâie pe marginea unui subiect cum este modul de privatizare al unei companii. Există o singură cale de urmat. A transparenţei. Aceasta ar fi prima concluzie. Iar la acest punct Ministerul Economiei nota de trecere se mai discută în ciuda faptului că putea să ia 10 din prima.

Nici la cunoaşterea materiei nu prea a stat bine "vânzătorul". După anunţul câştigătorului licitaţiei pentru Cupru Min, ministrul şi subalternul său de la OPSPI au avut declaraţii cu mesaje opuse. Şeful Oficiului a afirmat că nu există impuneri prin contractul de privatizare şi este de bănuit că avea în vedere HG 590/2006, documentul oficial de bază pentru privatizarea companiilor din sectorul resurselor minerale. Ministrul l-a contrat cu modificările din HG 1226/2008, invocând articolul: "Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni la societăţile comerciale din minerit trebuie să cuprindă în mod obligatoriu o clauză privind îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi a celor privind gospodărirea apelor, stabilite prin legislaţia specifică în vigoare". Deci va exista şi o clauză referitoare la obligativitatea unor investiţii de mediu de 17 milioane euro. Rămâne de văzut dacă un contract semnat cu o asemenea clauză va rămâne în picioare. De ce? Pentru că, din punctul de vedere al Comisiei Eurpene , un contract o dată încheiat nu ar mai trebui urmărit în derularea sa decât de instituţiile abilitate. Dacă ai oameni la Ministerul Mediului care sunt plătiţi să urmărească aplicarea prevederilor legale în materie de protecţia mediului, la ce bun să mai plăteşti alţi angajaţi de la o altă instituţie de stat să urmărească respectarea unor clauze contractuale?

O utimă concluzie este că licitaţia, în sine, nu rezolvă problema calităţii pariticipanţilor. Unul din reproşurile făcute Ministerului Economiei este că licitaţia nu ar fi concentrat cei mai importanţi investitori de profil şi, drept consecinţă, am dat resursa de cupru a ţării unui anonim. Asta după ce oficialii ministerului, prevestind succesul operaţiunii, dăduseră drept certă participarea la licitaţie a cel puţin zece companii. Printre acestea şi mari investitori strategici din minerit. Unul dintre ei, numărul unu mondial, producătorul australian Barick Gold , cu o valoare pe bursa newyorkeză de peste 42 miliarde dolari, a determinat chiar amânarea cu trei luni a licitaţiei. Cu toate acestea, nu s-a mai prezentat în finală, lăsând loc de afirmare necunoscuţilor de la Roman Copper din Canada.
În mod evident, acesta este un dat peste care România nu poate trece cu uşurinţă. Aşa cum unii fabrică Mercedes iar noi, Dacia, şi în minerit este o situaţie asemănătoare. Cu puţine excepţii, marii investitori globali nu au abordat piaţa românească frontal. Mai degrabă au amuşinat.Pot fi regăsiţi în acţionariatul unor companii. Stau şi aşteaptă. Din banii lor se fac prospecţiuni şi studii de fezabilitate pentru proiecte ce intră apoi în malaxorul ce separă intenţia de decizia politică. Aşa realizăm că gena de care aminteam mai sus nu este vreo fatalitate. Este doar un virus care a contaminat de ani buni procesul de privatizare. Oamenii de ieri sunt aceeşi cu cei de azi. Dacă nu oamenii, cel puţin mentalitaţile. De aceea chiar şi atunci când nu ar trebui să fie probleme ele persistă.

La o săptămână de la derularea episodului Cupru Min – OPSPI, nu se poate afirma dacă am vizionat un început sau un sfârşit de serial. Lăsând la o parte organizarea licitaţiei, acest fapt se datorează calităţii cumpărătorului practic, neidentificat până la ora la care am postat acest comentariu. De aceea, se impune o revenire asupra modului în care statul înţelege să fructifice resursele minerale ale României.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *