Aroganţa politicienilor şi zâmbetul călăului

De douăzeci de ani comportamentul conducătorului de la noi din ţară e în matricea gândirii lui Ludovic al XVI-lea: L’État c’est moi! Cine nu cunoşte istoria riscă să-i repete greşelile. Îmbrăcat în ţoale de vânătoare, Regele Franţei a spus celebrele cuvinte, atunci când Parlamentul nu a votat un proiect de lege propus de el. L-a întrebat pe preşedintele adunării legislative de ce s-au opus. Motivul invocat, că apără interesele statului, l-a făcut pe Ludovic al XVI-lea: să răspundă cu autoritate: “Ale statului?" …"Statul sunt eu!"

Nu numai Ludovic al XVI-lea a sfârşit pe eşafodul revoluţiei, ci şi soţia sa Maria Antoaneta, pentru un aşa-zis incest cu fiul ei, precum şi pentru înaltă trădare, nedovedită, însă. I s-a tăiat capul la 16 octombrie 1793. A urcat pe esplanada morţii într-o cămaşă lungă şi cu părul tuns scurt. A privit mult timp cu aroganţă mulţimea care, de altfel, nu o iubea deloc, şi pentru a nu i se vedea stinghereala în faţa morţii, a înaintat în final atât de repede, încât l-a călcat pe picior pe călău, căruia i-a adresat ultimele sale cuvinte: “Monsieur, vă cer scuze. A fost un accident.“

Aroganţa e veche de când e lumea.

Din terapia psihologică se ştie că unor astfel de indivizi cu tendinte de a etala virtuţi false, de a ieşi în evidenţă, de a-i ridiculariza pe ceilalţi, nu trebuie să li se atragă atenţia că exagerează, pentru că devin, datorită spiritului de conservare mai agresivi, ca o reacţie de autoapărare. E bine să-i laşi în pace, să fiarbă în sucul propriu, vorba lui Ion Iliescu. Şi devin mai nervoşi, greşesc astfel mai repede şi pot fi alungaţi mai uşor de la putere.

De ce mulţimea se lasă sedusă de indivizii ţâfnoşi şi ranchiunoşi? Din psihologia socială se ştie că aceştia domină audienţa prin forţa persuasiunii şi nu a modelului civic. Oamenii, în general, nu caută personalităţi, doar eroi. Stima de sine este o condiţie necesară pentru a fi lider, dar nu şi suficientă. Studiile vechi arătau că aroganţa precede puterea, dar experienţele curente infirmă enunţul. La indivizi slabi, nesiguri pe propriile forţe, exerciţiul puterii nu face decât să le consolideze sentimentele de superioritate şi egocentrismul. Când eroul îşi pierde din aură, mulţimea îl renegă şi-l dărâmă de pe soclu. E ceea ce se întâmplă azi pe străzile României. Priviţi cu ochii minţii sau a imaginaţiei, zâmbetul călăului. El e important de câteva ori în viaţă. Atunci când ucide capetele încoronate.

Aristotel avea să spună că inteligenţa e aroganţa educată. La noi, astfel de indivizi, grăbiţi să culeagă roadele guvernării, n-au timp de învăţătură.

În ultimii ani, aveam o vorbă: “acesta este blestemul naţiei noastre: slugile să fie stăpâni."

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *