Intuiam, la fel ca şi alţii ca mine, că salvarea nu poate veni din interior, ci de la partenerii noştri tradiţionali externi, pierduţi într-o sincopă de timp, care a durat aproape jumătate de secol. Alta ar fi fost faţa României dacă s-ar fi reîntors imediat după revoluţie investitorii tradiţionali. Cum ar fi arătat ţara noastră în concernul naţiunilor europene cu mari corporaţii, ca Daimler Benz, Krupp, General Motors, Bell Helicopters, Montupe, British Petroleum, General Electric, Volvo, John Deere, care ar fi deschis fabrici la noi şi i-ar fie educat pe români în cultul muncii corporatiste?
Susţin Proiectul Roşia Montană pentru că are printre acţionari renumiţi oameni de business ca John Paulson, Beny Steinmetz şi Thomas Kaplan, cu o reputaţie mondială de necontestat.

Prezenţa lor printre acţionari e o garanţie de seriozitate. Susţin unica şansă de dezvoltare Apusenilor pentru ca şi alte companii de top, precum Barrick Gold, Gold Fields, Gold Corps, lideri mondiali în domeniul explorării şi exploatărilor miniere, să vină şi să concureze pe piaţa românească.
Susţin Gold Corporation, aşa cum voi susţine atragerea altor mari coloşi ca Exxon Mobile sau Chevron sau Texaco să extragă petrol din Marea Neagră.
Susţin în egală măsură Barrick, în intenţia sa de a achiziţiona compania Cupru Min Abrud. La fel ca şi pe elveţienii de la Mineco în intenţiile sale de investiţii în România. Susţin coloşi mondiali pentru că nu vin în aventură, nu caută să tragă tunuri, să amăgească şi apoi să plece. Cazul Jucu e doar o excepţie.

Mi-aş fi dorit ca Malaxa, Auschnitz sau Muschong - trei magnati români care, în perioada interbelică, concurau cu succes oricare firme de prestigiu din Occident, să-şi fi reluat acţiunile confiscate de dictatura comunistă. Dar nu a fost aşa. În locul lor au apărut magnaţi de carton, precum Umbrărescu, Columbeanu, Copos, Cristeştii, care în loc să deschidă uşile industriei au sudat porţile şi s-au făcut rentieri de pământ.

Credeţi că un magnat de prestigiu pe piaţa petrolului mondial s-ar coborî în lumea liberă să deschidă, precum Dinu Patriciu, un lanţ de băcănii? Şi-ar strica blazonul. Occidentul e bine rânduit între cei care vor şi cei care pot.
Am copilărit în casa industriaşului timişorean Bojak. Într-o noapte, comuniştii i-au luat toate fabricile şi l-au trimis în exil. Distinsa sa nevastă, nemţoaică la origine, a învăţat-o pe mama mea regula că există regula.

În dulap punea liniarul ca toate aşternuturile să fie la dungă. Când treceam pe lângă Tehnometal, fabrica de sârme a burghezului alungat, mama lăcrima. Târziu am priceput de ce. Comuniştii au folosit aproape jumătate de secol utilajele lui Bojak. Vă daţi seama că industriaşul, dacă nu sufeream odată cu el fractura de timp, azi concura cu mari producători ai lumii? După revoluţie, familia sa a căutat în zadar dreptatea prin justiţie. Palatul de la Remetea Mare arată chipul hâd al ruinei ruşinoase a lui: “NU NE VINDEM ŢARA!"