Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocraţiei de partid reflectat în postulatele secretarului general.Pentru a-şi consolida hegemonia, Ceauşescu a acccelerat maniacal rotaţia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocraţiei partidului-stat, care erau privaţi de posibilitatea de a-şi crea propriile fiefuri. Liderul roman, urmând modelul lui Stalin, nu a îngăduit apariţia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat această realitate au plătit scump chiar şi pentru şovăitoare încercări de a introduce dezbateri minimale în areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin,Cornel Burtica) .

Chiar dacă moştenirea teoretică leninista nu era invocată foarte des în România de după Declaraţia din 1964, spre deosebire de alte ţări comuniste, Ceauşescu nu a renunţat niciodată la regulile spartane instituite de partidul bolşevic după martie 1921 (eliminarea oricărei forme de democraţie intra-partinica, interzicerea fracţiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa secretarului general). El nu putea nici măcar să conceapă posibilitatea unui conflict "fractionst", criminalizat aprioric, şi încuraja o perspectivă ierarhic-militarista asupra rolului şi structurii partidului. În condiţiile în care, în mintea să sectară, partidul şi liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunee zeificarea liderului. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretenţii de ortodoxie marxist-leninista, în timp ce înspăimântaţii lachei rivalizau în elogierea neegalatei "creativităţi" şi ‚vizionarismului’ prea iubitului Conducător. Cu excepţia lui Enver Hoxha, nici un alt lider est european, în perioada post-stalinista, nu a reuşit să construiască un cult al personalităţii atât coercitiv, sistematic şi teatral. În chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc şi sufocant cult al personalităţii l-a consacrat pe Ceauşescu pentru eternitate în istoria credinţelor marxiste.

Cultul nu îl viza doar pe Ceauşescu ci şi pe alţi membri marcanţi ai clanului prezidenţial (Elena şi Nicu Ceauşescu). În noiembrie 1985, la primul Congres al Ştiinţei şi Învăţământului, Elena Ceauşescu a fost "desemnată în unanimitate" (şi nu aleasa) preşedintă prospat creatului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Memebra a Comitetului Politic Executitv, şefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, preşedinta Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalităţii paralel, existând volume de pseudopoezie care îi glorificau "măreţele realizări ştiinţifice" şi "duioasa-i generozitate". Cu ocazia aceluiaşi Congres, Nicolae Ceauşescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a României, iar Elena a fost slăvita drept principalul executant al strategiei şi garantul implementării sale în viitor. Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de naştere a Elenei au reprezentat un apogeu al adulării publice a acesteia. Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost prezentaţi drept "cuplul istoric a cărui existenţă se contopeşte cu destinul ţării". Referinţele la o "trinitate" şi la "cele trei dimensiuni" ale "unităţii sacre" dintre Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi pământul strămoşesc, sub semnătură poetului Ion Gheorghe, eraupur şi simplu delirante. Acest elefantiazis al slugărniciei culmina în descrierea transfigurată a Elenei Ceauşescu făcută de un jurnalist de curte: "femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma ţării, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricărei femei, dar puternici, fără tremur, copleşitoare datorii şi responsabilităţi, servind naţiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodată nu l-a dovedit…"

Ana Blandiana, în poemul ei "Totul", oferea dimensiunea reală a disperării generalizate din România lui Ceauşescu:

"... Frunze, cuvinte, lacrimi
Cutii de conserve, pisici
Tramvaie câteodată, cozi la Faina
Gărgăriţe, sticle goale, discursuri
Imagini lungite la televizor
Gândaci de Colorado, benzină
Steguleţe, Cupa Campionilor Europeni
Maşini cu butelii, portrete cunoscute
….
Zvonuri
Serialul de Sâmbătă, cafea cu înlocuitori
Lupta popoarelor pentru pace, coruri
Producţie la hectar
Gerovitalul, băieţii de pe Calea Victoriei
Cântarea României, adidaşi
Compot bulgăresc, bancuri, peste oceanic
Totul." (s.a.)

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic în care halucinantul cult al lui Ceauşescu a putut să prindă fiinţă şi să prospere. Fiul său, Nicu, părea destinat, conform acestui scenariu, să moştenească tronul tatălui (scandări menite să anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra ("al Tineretului Revoluţionar"): "Ceauşescu Junior/Viitor Conducător". Urmând exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise "om de ştiinţă de reputaţie internaţională" şi autor al unor cărţi de fizică nucleară.
Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceauşescu, bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea duşmanilor prin intermediul unor conspiraţii de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) şi discursul paralel, demagogia ca patologie naţională, dispreţul pentru autenticele preocupări etice, manipularea şi delaţiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcţii din moştenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate şi impuse de către Stalin, au fost îmbrăţişate de Ceauşescu şi şi-au atins apogeul în travestiul care a fost cultul personalităţii sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjaţi de tot acest carnaval, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbeşte indicaţiile Conducătorului şi, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-şi păstreze privilegiile (sau cel puţin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatura nomenclaturii.

Interesul lui Ceauşescu în materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbări de direcţie în politica să internă şi externă. Mitul esenţial al doctrinei sale poate fi inclus în categoria "românismului socialist", concentrându-se asupra specificitatilor perceptute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric şi tradiţiile, (b) interesele, şi (c) valorile comune. Internaţionalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera să se considere drept un oracol al exploziei revoluţionare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Peron, Agostinho Neto, Amilcar Cabral, decât un simplu lider comunist, integrat în "comunitatea statelor socialiste" dominată de Uniunea Sovietică.

În orice caz, orice ar spune fostul ministru de externe Ştefan Andrei într-o recent apărută carte de dialoguri cu Lavinia Betea asupra căreia voi reveni, acesta a fost principalul motiv al revoltei a lui Ceauşescu, atâta câtă a fost, împotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoană megalomană era practic imposibilă încuviinţarea unei autorităţi superioare, acceptarea legitimităţii unei alte instante de raţiune şi putere. El prefera să rişte totul urmând calea unei autarhii de tip albanez decât să devină un lider comunist banal, precum Honecker, Jivkov, Kadar sau Husak.

Deliranta imagologie a cultului, inspirată de modelele stalinist, maoist, albanez şi nord-coreean, era menită să potenteze narcisismul conducătorului pretins providenţial, a cărui carismǎ era de fapt o construcţie extrem de efemeră, subredă si indoielnica.