Vladimir Tismăneanu

Despre intelectuali: O specie incomodă

Subiectul relaţiei dintre intelectuali şi politicieni a revenit la ordinea zilei în ultima perioadă. Excluderea profesorului şi europarlamentarului Cristian Preda din PDL, o măsură dezolantă, mă grăbesc să o spun, este o prea puţin agreabilă ocazie de a reflecta asupra unui raport adeseori tensionat, dar indispensabil. Intelectualii sunt o specie incomodă, rostesc adeseori adevăruri pe care politicienii le socot inoportune.

Intelectualii pot fi stingheritori cu insistenţă lor pe dreptul de a gândi autonom. Se mai şi plâng, nu aplauda la comandă, nu savurează marşurile , odele şi imnurile. Nu cedează presiunile variilor majorităţi. Îşi apăra ideile şi dreptul de a le rosti fără a fi îngrădiţi de cenzuri vizibile ori invizibile.

Am scris despre aceste chestiuni în cărţile mele., îndeosebi în "Reinventarea politicului" şi în "Fantasmele salvării". În volumul “Între trecut şi viitor" despre revoluţiile din 1989, coordonat de Sorin Antohi şi de mine, apărut la Curtea Veche în 2006 în colecţia “Constelaţii" am un articol despre rolul intelectualilor critici în ceea ce numesc lupta pentru sfera publică. Ediţia iniţială, în engleză, a apărut în 2000 la Central European University Press.

Nu e vorba aici de o categorie omogenă, ci de ceea ce aş numi, în tradiţia lui Max Weber, un tip ideal. Într-o democraţie, intelectualii au rolul de a articula valori, de a formula strategii, de a refuza stereotipurile hipnotice, emascularea simţului critic. Pot fi de acord cu unii politicieni, pot fi în dezacord cu alţii. Rolul intelectualului nu este de a aproba ori de a contesta aprioric, ci de-şi folosi capacitatea de discernământ pentru a aşeza lururile într-o lumină cât mai puţin emoţională şi iraţională. Pe scurt, civilitatea, buna-credinţă şi discernământul sunt valorile esenţiale pe care intelectualii le aduc în arena dezbaterilor politice, istorice, culturale. Acolo unde domneşte amnezia, intelectualul este cel care aminteşte şi mărturiseşte. Comuniştii defineau intelectualitatea drept "pătura socială" şi o considerau (de fapt o desconsiderau) drept masă de manevră. Pentru bolşevici, intelectualul era specia inaptă să priceapă comandamentele Istoriei. De fapt, nici nu se înşelau prea mult. Să ne gândim la Iuri Jivago, personajul lui Boris Pasternak. Intelectualii trebuia înregimentaţi. Cei nesupuşi erau eliminaţi, politic, social şi adeseori chiar fizic. La fel stăteau lucrurile în regimul naţional-socialist unde diversele "Camere ale Reichului" îndeplineau funcţiile "uniunilor de creaţie" staliniste.

Mă gândesc aşadar la intelectualii critici, ori publici (deşi termenii nu sunt semantic identici): o persoană care se ocupă de idei, construieşte în spaţiul ideilor, propune prin scrieirile sale şi prin alte intervenţii o viziune despre binele public. Nu idealizez intelectualii, mulţi au căzut în capcanele ideologiilor totalitare (v. cartea lui Fr. Furet despre “Trecutul unei iluzii", recentă carte a lui Lucian Boia, clasicul volum al lui Czeslaw Milosz “Gândirea captiva" etc) Nu cred că intelectualul este oracol, că are o poziţie "presdestinata", privilegiată din punct de vedere moral faţă de alţi cetăţeni. Dar există intelectualii democratici, cum îi numeşte filosoful francez Olivier Mongin, cei care s-au opus şi se opun societăţii închise, minciunii, ipocriziei, mentalităţilor gregare, colectivismelor de orice natură. Dacă aş fi întrebat care ar fi intelectualii la care mă raportez că repere (fără a cădea în idolatrie), aş aminti aici nume precum George Orwell, Arthur Koestler, Albert Camus, Raymond Aron, Manes Sperber, Boris Souvarine, Karl Jaspers, Hannah Arendt, Agnes Heller, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, N. Steinhardt, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Daniel Bell, Andrei Saharov, Janos Kis, Martin Palous, I. D. Sârbu, N. Carandino, Mihail Fărcăşanu, Aleksandr Soljeniţân, Andrei Siniavski, Leszek Kolakowski, Lev Kopelev, Tony Judt, Wolfgang Lepenies, Zbigniew Herbert, S. N. Eisenstadt, Ken Jowitt, Hilton Kramer, Paul Hollander, Gyorgy Konrad, Paul Berman, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, N. Manolescu, Ghiţă Ionescu, Livius Ciocârlie, Irving Louis Horowitz, Robert C. Tucker, Leo Labedz, Zbigniew Brzezinski, Octavio Paz, Enrique Krauze, Marcel Gauchet, Pierre Manent, Richard Pipes, Martin Malia, Adam Ulam, Annie Kriegel, Andre Glucksmann.

Fiecarare dintre aceştia a avut curajul să intervină în discuţiile politice, unii s-au angajat în poilitica, s-au întâlnit cu intrigi, maliitii şi trădări, dar au rămas loiali celor trei valori amintite mai devreme. Cazurile unor Havel, Kuron şi Pleşu mi se par, din acest punct de vedere, emblematice. Aceasta este grilă prin care citesc eu evoluţia politică a lui Cristian Preda.

Spune-ti parerea!

blog comments powered by Disqus