Vladimir Tismăneanu

Perseverenţa mistificatorului Iliescu

Ion Iliescu devine extrem de nervos de două ori pe an: în iunie şi în decembrie. Cu obstinata ipocrizie, salvatorul nomenklaturii comuniste, revendică spiritul lui decembrie 1989. Îl vrea “reactivat şi reanimat". Citeşti şi te cruceşti, îţi revin în minte cuvintele perseverare diabolicum.

Omul nu are frâne, nu are mecanisme inhibitorii. Încă şi încă odată, fără urmă de căinţă, veteranul propagandist comunist mistifica, desfigurează, distorsionează şi falsifica lucrurile. Cum a făcut tot posibilul pentru a mortifica, a amuţi şi a paraliza acel spirit, ironia este de dimensiuni cosmice. La fel şi tupeul. Mircea Geoana nu greşeşte numindu-l “piaza rea a PSD". Păcat că a aflat acest lucru atât de terziu, după ani de filială admiraţie pentru marle patron al mafiei nomenklaturiste.

Nimeni nu a fost mai nefast-activ în a anihila mesajul revoluţiei din decembrie 1989 decât cel care a născocit FSN-ul, un partid-coproratie mulat pe trunchiul defunctului (?) PCR. Nimeni nu s-a opus mai vehement dezvăluirii crimelor comunismului şi pedepsirii celor vinovaţi decât Ion Iliescu şi formaţiunile pe care le-a condus (de fapt aceeaşi reincarnare a PCR sub varii pseudonime). Mai suntem unii care n-am uitat cuvintele dispreţuitoare ale lui Adrian Năstase, succesorul desemnat al lui Ion Iliescu în fruntea României, despre cei care “ling dosare". Ion Iliescu este numele regimului pe care atâţia îl considera, pe bună dreptate, responsabil de eşecul marilor speranţe din decembrie 1989.
Reiau mai jos, actualizat, un articol publicat pe acest blogul meu în ianuarie 2010. La PS public şi un răspuns dat unui comentator de pe Contributors care se referea la “Argumentul" cărţii de dialoguri Marele şoc. Explic (a câta oară?) lucruri care sunt de fapt cât se poate de clare.

Mă întreb cine este mai înstrăinat de realitate–Mircea Geoana ori Ion Iliescu? Primul, cu ale sale viziuni despre forţele paranormale, al doilea, fostul său patron sau din umbră, recidivând pe linia “nobilelor idealuri" pe care le-ar fi trădat un Stalin ori un Ceauşescu? Ambii par să fie ostatecii unor năluciri, dispuşi să ignore evidenţele empirice în numele unor pulsiuni de-a dreptul iraţionale. Înfeudaţi fixaţiilor şi frustrărilor auto-devorante, cei doi lideri pesedisti şi-au pierdut instinctele pragmatice. Pentru că numai astfel ne putem explica interpretarea elucubrantă a revoluţiilor din 1989 de către Ion Iliescu.
Una este să crezi nişte lucruri absurde, alta să le proclami public, cu o teribilă, jenantă auto-suficienta. Teza lui Iliescu, similară aserţiunilor unui Mark Tkaciuk, ideologul Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, este ca stalinismul ar fi o “degenerare", o “deformare", o “denaturare" a unui comunism originar impregnat de idealuri umaniste. În acest sens, stalinismul poate fi condamnat pentru că “a întinat" comunismul. Criminalitatea să a fost de fapt una accidentală, nicidecum legată de natură intrinsec despotica a ideologiei radicale de stânga. Sunt de fapt tezele opoziţiilor din anii 20, ideile lui Trotsky pentru care impulsul intial al revoluţiei din octombrie 1917 a fost unul emancipator. Ori, mai aproape de timpurile noastre, este vorba de iluzia hrusciovista. Ceea ce uită Ion Iliescu este ca bolşevismul conţine sămânţa barbariei totalitare în chiar proiectul său fondator. Lenin, Buharin, Stalin şi Troţki au fost militanţi şi ideologi marxişti, ca şi Mao, Castro, Che Guevara, Ceauşescu etc Aşadar, pentru preşedintele de onoare al PSD:

“... stalinismul nu poate fi considerat orientare de stânga. Socialismul de tip sovietic a fost de fapt, în esenţa lui, un capitalism de stat cu ambalaj socialist. Revoluţia din 1989 a fost nu o revoluţie antisocialistă, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor în Revoluţie? Păi comuniştii. Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenţi în acest proces. Factorul social de bază – muncitorimea."
La două decenii după ce l-a tratat pe Corneliu Coposu drept un neavenit, refuzând în perseverenta tradiţie leninistă să accepte pluralismul politic, Ion Iliescu continua să întreţină mitologiile extenuate ale unei stângi falimentare. Pozând în super-democrat, omul responsabil pentru confiscarea revoluţiei de către nomenklatura şi pentru mineriade îl atacă pe Traian Băsescu, recurgând la aceleaşi poncife găunoase precum Adrian Severin şi Adrian Năstase: “Tendinţele şi tentaţiile totalitariste ale şefului statului apar ca un pericol, ca şi încercarea de a slăbi celelalte verigi ale statului, în primul rând, a Parlamentului." Este într-adevăr culmea tupeului ca Ion Iliescu să reproşeze altcuiva “tendinţe totalitariste". Mai lipseşte să-l auzim pe Vadim Tudor acuzându-l pe Traian Băsescu de “şovinism" şi “xenofobie". Avem de-a face cu un truism: Iliescu nu a iubit şi nu va iubi vreodată stânga democratică. Ataşamentele sale adânci, pe care nu le-a abjurat sincer niciodată, sunt în direcţia pe care a servit-o cu entuziasm încă din frageda juneţe: a Pravdei, a Scânteii, a secţiei de propagandă şi agitaţie.

Singurul marxism aplicat în realitate a fost cel de tip bolşevic. Socialismul anti-autoritar, al unor Leon Blum, Titel Petrescu, Guy Mollet ori Francois Mitterrand, a respins categoric cultul marxist al violenţei sociale, experimentul totalitar leninist, mistica revoluţiei apocaliptice şi a denunţat dogmele luptei de clasă şi ale dictaturii proletariatului. Socialismul din Europa de Est nu avea nimic de-a face cu principiile social-democraţiei autentice formulate mai ales după puciul leninist din 1917. Dar nu se poate nega că era vorba de regimuri dictatoriale de stânga, nu de dreapta. Revoluţiile din 1989 au fost aşadar anti-socialiste în sensul respingerii colectivismului etatist şi a minciunii instituţionalizate.

Revoluţiile din 1989 au repudiat monolitismul ideologic, pretenţiile hegemonice ale birocraţiei de partid (din care Ion Iliescu a făcut parte vreme de decenii), modelul dezastruos al economiei de comandă, himerele propagandistice întemeiate pe pretinsul “rol conducător al clasei muncitoare". Lovitura de graţie aplicată socialismului marxist a fost dată de clasă muncitoare poloneză care a preferat comandamentele religiei creştine şi valorile liberale mirajului ideologic al unui comunism poliţienesc. Iar a susţine că membrii PCR, în calitate de comunişti, au condus revoluţia din decembrie 1989, tine de-acum de zona paranormalului, a unei desfigurări aiuritoare a realităţii istorice.

PS Cei interesaţi pot lesne afla cum am definit, de-a lungul anilor, regimul legat de personalitatea politică numită Ion Iliescu. Primul meu text în care criticam dur regruparea revansarada a nomenklaturii imediat după prăbuşirea regimului Ceauşescu a apărut în revista “The New Republic" pe 5 februarie 1990 cu titlul “New Mask, Old Faces. The Romanian Communist Junta’s Familiar Look". Reluat în ţară, în traducere, în ziarele PNTCD şi PNL, textul a fost apreciat de Corneliu Coposu. Cine este interesat îl poate citit în volumul meu “Fantoma lui Gheorghiu-Dej" (ediţia a II-a, Humanitas, 2008). Despre Iliescu ca aparatcik comunist şi despre rolul său în prezervarea mentalităţilor şi practicolor de tip bolşevic, am scris în volumul “Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc" (trad. Rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005). M-am exprimat cât se poate de explict pe acest subiect într-un articol apărut în ianuarie 2007 în revistă “22": “În loc să aplaude şi să susţină Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale, în care sunt omagiaţi martirii socialişti (anticomunişti), alături de cei ai altor partide democratice distruse de comunişti, social-democraţii de ultim ceas (al comunismului) au zâmbit trivial când preşedintele Băsescu şi-a rostit, între huiduielile isterice ale urmaşilor lui Dej şi Ceauşescu, istoricul discurs de condamnare a comunismului. Au mărturisit astfel limpede că nu au nimic în comun cu stânga antitotalitară, ca profesiunile lor de credinţă pluraliste sunt un simplu joc retoric, o manevră întristătoare de a-şi ascunde adevărata ereditate.

Ei sunt de fapt partidul nomenklaturii niciodată dispărute, al corupţiei generalizate, al cinismului şi al duplicităţii. Una fumează ei la Washington, Paris, Roma şi Berlin, altă practică ei în ţară. Magicianul Ion Iliescu, al cărui dosar de cadre este (încă) de negăsit, s-a aflat de fapt în spatele acestei noi mineriade. L-a compromis pe Mircea Geoana, incapabil să se delimiteze de acest exponent desuet al celui mai dezolant bolşevism mental şi comportamental. Ion Iliescu şi actualii săi discipoli detesta visceral liberalismul civic. Pentru ei, autenticii socialişti democratici rămân “lepre social-democrate". Surâd socialist (din motive internaţionale) şi acţionează comunist (din ataşamente de-o viaţă). Văcăroiu şi Vadim sunt de fapt fraţi gemeni. Iar Iliescu este de fapt mare trăgător de sfori. Declar public că regret că m-am angajat într-un dialog cu el. Eu am crezut că unii oameni, oricât de culpabili, învaţa ceva din trecut. În cazul lui Ion Iliescu, m-am înşelat." (Vladimir Tismăneanu, “Ion Iliescu şi discipolii săi", Revista 22, 3 ianuarie 2007).

Spune-ti parerea!

blog comments powered by Disqus