George Vulcanescu

Salvaţi de clopoţel

Obligat de lege să abandoneze discuţiile cu câştigătorul licitaţiei Cupru Min, statul prin reprezentanţii săi, a ieşit basma curată dintr-o capcană pe care şi-o întinsese singur. Va fi mai bine data viitoare?

Noroc că am trecut la ora de vară şi s-a dat ceasul cu o oră înainte. Dacă se mai prelungeau cu câteva minute negocierile nu mai era portiţă de scăpare, iar societatea Cupru Min ar fi fost adjudecată de fantomaticii de la Roman Copper.
Ne place să facem haz de necaz, dar realitatea este că proaspătului ministru al economiei, Lucian Bode i-a cam trecut glonţul pe la ureche. Vi s-a părut cumva întristat că fost nevoit să anunţe reluarea procesului de privatizare a companiei minere? Faţa sa destinsă, la ore târzii din noapte, era a unui om care răsuflă uşurat.

În comentariul precedent referitor la Cupru Min am spus că termenul de zece zile, dintre licitaţie şi data limită de semnare a actelor, este un bun răgaz pentru partea română să afle măcar ce, şi cui vinde. Iar faptul că discuţiile s-au prelungit până în buza zilei de sâmbătă sugerează că au fost multe chestiuni de clarificat. O vânzare urmare a unei licitaţii publice ar fi trebuit să confere operaţiunii transparenţă şi rapiditate. Nu a fost aşa. Ceea ce a urmat a căpătat trăsăturile specifice unei negocieri directe. Adică exact ce trebuia evitat, pentru a respecta indicaţiile Comisiei Europene, şi ceea ce îşi doreşte orice cumpărător care se caută de bani prin buzunare. Poate că şi avertismentul venit dinspre mediul politic a făcut ca partea română să refuze acest joc periculos.
Istoria privatizărilor consemnează o sumedenie de exemple din categoria "Aşa, nu". Mai mult decât altele, unul ar fi trebuit totuşi să constituie un deja vu pentru cei responsabili de succesul privatizării Cupru Min. Acum 12 ani, o privatizare încropită, putea să ne coste, cam de două ori mai mult decât am sperat să luăm, cash, pe compania de minerit.

S-a petrecut la începutul anilor 2000 când APAPS, actualul AVAS, a decis, neaşteptat, vânzarea Combinatului Siderurgic Reşiţa (CSR). La vremea aceea, conflictul din fosta Yugoslavie dădea semne că se prelungeşte. Implicarea Statelor Unite de partea adversarilor Serbiei naţionaliste, transformase regiunea într-un magnet pentru firmele de peste ocean. Situată în apropierea frontierei de Vest, facilitatea industrială a atras rapid o companie americană, Noble Ventures. Chiar dacă nu era un investitor strategic această firmă avea capacitatea de a concentra resurse financiare si umane necesare revitalizării vechii oţelării care, la sfârşitul secolului XIX, furnizase structura turnului Eiffel.
Nobel Venture avea de asemenea suportul un fond de investiţii. Cu mult mai mare şi mai puternic decât partenerul rusofonului Roman Copper. Abia instalaţi la Reşiţa, noii proprietari, au avut parte o surpriză neplăcută; nu din partea românilor, ci din cea propriilor combatanţi angrenaţi în teatrul de război. Armata SUA a impus pacea mai repede decât se putea aştepta oricine.
Pentru combinatul reşiţean, o dată cu războiul, a dispărut, peste noapte, şi principala piaţă de desfacere. Nu se înregistraseră atâtea pagube materiale cât să fie necesară reconstrucţia Serbiei după modelul aplicat în Irak, cu contracte dedicate firmelor Unchiului Sam. În aceste condiţii, prezenţa companiei americane în România nu se mai justifica, dar nu nici nu se făcea să plece cu mâna goală!

După ce fusese fentat deja cu vreo două rate, AVAS a fost nevoit să naţionalizeze combinatul, în 2001. După cinci ani, bilanţul pentru pentru statul român era: patru ani de procese, o solicitare de despăgubiri de 450 de milioane de dolari din partea Noble Ventures, pentru o investiţie îniţială de ...4,5 milioane dolari şi pierderi uriaşe generate de un combinat siderurgic falimentar.
Norocul nostru a fost că "nobilii" au fost prea lacomi. După ce şi-au "furat-o" de la propria armată, au fost siguri că nu se va mai repeta şi în faţa unei o instanţe americane. Şi au plusat măgăreşte. Membrii Curţii de arbitraj de la Washington, au respins, însă, plângerea vremelnicilor patroni de la Reşiţa.

Ştirea că umilul AVAS a învins trufaşul Noble Ventures a făcut să treacă neobservate pierderi suplimentare pentru România de 9 milioane de dolari. Nefiind un proces civil, cheltuielile pentru expertize şi reprezentare nu au mai putut fi recuperate. Pagubele cauzate de un contract încheiat pe fugă şi în baza unor anticipări eronate puteau fi, însă, mult mai mari şi asta a fost tot ceea ce a mai contat. Chiar şi pentru presa vremii. În final, CSR a fost vândut unui alt investitor străin, european, pe un euro, numai după ce a fost curăţat de datorii.

S-au vehiculat mai multe scenarii privind intenţiile Roman Copper. Cel mai plauzibil, punea suma de 200 de milioane euro în legătură directă cu imposibilitatea Ministerului Economiei de a mai putea desemna vreun alt câştigător. Nivelul scăzut al garanţiei facilita participarea la licitaţie a unor astfel de intruşi. După ce s-ar fi dovedit că banii nu există, licitaţia ar fi trebuit să fie reluată. Astfel adevăratul cumpărător, care nu a participat la prima licitaţie, se putea prezenta mai bine "pregătit" la următoarea. Licitaţia a fost una cu strigare deci pretul se putea opri mult mai jos. Roman Copper a prezentat, totuşi, suficiente dovezi de bonitate, de vreme ce discuţiile s-au prelungit până ce părţile au intrat în criză de timp, precum şahiştii. Nu se poate şti care ar fi fost viitorul acestei privatizări dacă investitorul îşi asuma în termenul legal şi condiţiile solicitate de minister. Atrage, însă, atenţia un număr: 15 milioane. Acesta este diferenţa dintre cele 17 milioane de euro, obligaţii de mediu, anunţate, pe 26 martie, de Lucian Bode, şi cele 32 de milioane de euro, invocate, tot de Lucian Bode, drept motiv de "nepotrivire" dintre cei doi parteneri (de negocieri).

15 milioane de euro nu sunt nici mulţi, nici puţini; mai ales când abia ai reuşit să aduni 200 de milioane, şi acelea pe hârtie! Insă, după cum au evoluat negocierile, se poate spune că, şi dacă erau acceptate obligaţii de mediu 50 de miloane euro, deznodământul sr fi fost acelaşi. Vânzarea Cupru Min nu s-a mai realizat pentru că erau deja prea multe semne de întrebare în privinţa seriozităţii câştigătorului licitaţiei! Atunci când nu ajută experienţa, este bună şi judecata cea de pe urmă. (Şi nu mă refer la instanţa de judecată deşi se pare că sunt cusururi şi din punct de vedere juridic). Greşeala recunoscută ministrului este pe jumătate iertată, dar nu ştiu dacă asta este suficient pentru ce va urma...
Odată făcute public, cele trei condiţii (transparenţă, garanţii, plată) au devenit repere de calibrare a ofertei de preţ pentru viitorii licitatori.

Data viitoare va fi nevoie, şi de mai mult noroc, şi de mai multă ştiinţă. România nu a pierdut ocazia unei privatizări de succes doar din cauza problemelor organizatorice ale licitaţiei, ci şi pentru că piaţa cuprului este "jos". Pentru cine se uită la evoluţia cotaţiilor cuprului altfel decât la un "pontaj" poate înţelege. Cuprul şi aurul parcurg o perioadă de declin a cotaţiilor. Evident că vor reveni pe creştere chiar dacă nu mai este valabilă regula - se scumpeşte petrolul, se scumpesc şi toate materiile prime. Doar că, în timp ce aurul a coborât până la un nivel care reprezintă dublul cotaţiei din 2007, cotaţiile cuprului se apropie de nivelul din urmă cu cinci ani.

Data viitoare nu va mai conta că, pe 6 aprilie, am fost salvaţi de clopoţel. Cupru Min va fi vândută în condiţii, de preţ şi garanţii, mai bune decât puteau fi obţinute acum sau, nu va fi vândută de loc.


Spune-ti parerea!

blog comments powered by Disqus