Cand iepurii nu mor – personal, despre Moldova

Aventura nu ne-a reuşit din prima, pentru că pe malul celălalt am fost întorşi din drum de soldaţi. Am ajuns pe malul celălalt al Prutului, peste podul de la Stânca-Costeşti.

Era iunie 1990. Florile fuseseră deja aruncate în apele Prutului, în apropierea barajului de la Stânca-Costeşti. Am fost primiţi cu mere coapte, glazurate şi roşii. A fost, atunci, primul şi cel mai puternic miros al libertăţii pe care l-am simţit în toţi porii. Fără argumente, dar şi fără vreo vină iertată între timp, câmpul acela verde, care părea că urcă, respira o bucurie liberă de toate convenţiile. Nu ştiu dacă ne bucuram cu toţii că ne întâlnim în cuvinte şi mere aromate cu scorţişoară sau dacă atât am putut eu să înţeleg din acea zi. Ceea ce ne adusese acolo, laolaltă, ştiam, pentru că tata, lipsit complet de pedagogie, dar cu farmecul aparte al povestaşului care îşi ţese singur istorii, avusese răgaz să îmi spună ce anume era Basarabia.

Mult mai multe am intuit din întâlnirea cu Vioara, o fată cu părul foarte lung şi fără breton, care, deşi trecuse de şapte ani, încă nu mergea la şcoală. Vorbea o română vag apasată, ca şi cum fiecare cuvant îşi purta cu sine valiza, pe care o despacheta şi împacheta în funcţie de interlocutor. I-am dăruit ei toţi Pantagruelii.
Pe Ştefan Baştovoi şi sora lui, Ana, i-am cunoscut în singurul meu an de internat, pe Sărărie. Ana emana o forţă aproape demonică şi visa în limba rusă, pentru că dimnineaţa, atunci când se trezea, uita pentru o clipă că a trecut Prutul şi primele cuvinte pe care le rostea erau în rusă. Nu mă deranja, mi-ar fi plăcut să învăţ şi eu să-i citesc pe ei, Gogol, Tolstoi, Dostoievski şi atunci descoperitul Berdiaev, în limba lor.

Pe Ştefan l-a, zărit de câteva ori şi îl ştiu mai mult din povetirile Anei. Ştefan îşi bântuia chemările, îşi aduna obsesiv cutele din trecut şi parca toată sănătatea Anei se reflecta, în cazul fratelui, în maladii ale spiritului. Ştia despre sine că nu este nici român, nici rus. Problema este că, atunci când identitatea este pusă în joc, nu ajută la nimic să ştii ce anume nu eşti. Îl citise pe Rabelais în română şi pe Dostoievski în rusă. Era, pe atunci, unul dintre cei mai dăruiţi elevi de la Arte, din Iaşi. După venirea în Bucuresti, i-am găsit cărţile în librării. Nu l-a părăsit nici o clipă intervalul, răscolindu-i straturile de piele adunate în cele doua limbi care, oricât de mult sfredelite şi umblate, nu reuşeau să îl adăpostească întru totul. Pentru copilul sovietic crescut mare *, libertatea a fost, în cele din urmă, un iepure mare, protejat de cutele propriei minţi. Acum, Ştefan Baştovoi poartă numele Ieromonahului Savatie.

La un an după trecerea Prutului, Basarabia a devenit Republica Moldova. Primul an a fost romantic – de o parte şi de cealaltă, se vorbea despre unire. Doina şi Ion Aldea Teodorovici cântau limba română, Grigore Vieru scria poezii. Ştiu că lucrurile se văd altfel cu ochi de copil. Şi că memoria taie şi adună în afara geopoliticii şi ignorând Rusia. Astăzi, nu mai are sens nimic din ceea ce s-a întamplat în anii 90, iar Podul de flori se întâmplă doar o dată. Mama, care a trecut în ultimul an de câteva ori Prutul, îmi povesteşte că în satele de pe malul celălalt se vorbeşte româna, în egală măsură cu rusa.

Ştefan Baştovoi a avut dreptate: iepurii, mici sau mari, nu mor. Nu stiu câţi dintre tinerii din Republica Moldova au trăsăturile lui şi câţi au dezinvoltura Anei, fata care visa în limba rusă, dar am convingerea că mulţi dintre ei vorbesc româna apăsat, ca şi cum fiecare cuvânt ar avea un geamantan care, odată şi odată, trebuie despachetat.
Astăzi, la o zi după discursul « motivaţional » al lui Tony Blair şi în ziua în care Boldea revine din Congo, poate nu era cel mai potrivit să ne amintim de ziua de 27 martie. Se poate să nu fim pregătiţi, nici noi, nici ei, să marcăm o zi de istorie fără patos, dar şi fără ignoranţă.

* Stefan Bastovoi, Iepurii nu mor, Editura Polirom

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *