Cântă, Românie! sau Despre fericirea ca datorie

Să mă uit la televizor la Carreras, să ţin cu România la Eurovision, la box şi la Cannes. Ca şi cum nimic altceva nu ar conta.

Dinu Zamfirescu, militant anti-comunist odinioară, preşedinte al Senatului PNL, numit recent la şefia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, nu vede nici o greşeală, să nu mai zicem vină ori povară, în alierea liberalilor cu social-democraţii. Şi nu doar cu social-democraţii, ci chiar cu Ion Iliescu. Trecutul, ne spune Dinu Zamfirescu, e o chestiune personală, nu cunoaşte animozităţi sau prietenii ideologice. Nimic din sfiala foştilor deţinuţi în cruntul Aiud care, la ani de zile după ieşirea din dictatură, îşi evitau privirile. Pentru că fiecare avea un monstru care îi muşca zorile, fie că se cheamă durere, fie remuşcare. Preşedintele Senatului PNL şi-a suspendat propria istorie. I-a fost greu, uneori prea greu, trebuie să recunoaştem. A decis că nu mai contează suferinţa lui de demult şi că poate recupera, chiar şi aşa, cu handicap, o parte din viaţă. Este alegerea dumnealui. Dacă nu îl frige privirea lui Ion Iliescu, este, cum el însuşi o spune, o problemă personală. Dar să numeşti această împăcare malignă un câştig înseamnă să o scoţi din sfera privată şi să o faci publică. Înseamnă să perverteşti istoria, să torni otravă în cutia şi aşa găurită a memoriei sociale, să pui pe un drum greşit generaţia postdecembristă, care are dreptul nu la judecată, ci la adevăr.

Nu cred că Dinu Zamfirescu l-a iertat, creştineşte, pe Ion Iliescu. Nu ar fi avut cum, pentru că nici o victimă nu-şi iartă fără rest călăul. În schimb, l-a ispăşit public, pervertind adevărul. E ca şi cum ar fi admis că binele din viaţa lui nu a funcţionat, pentru că răsplata nu a venit niciodată. Şi că a fi fericit este o chestiune colectivă, ca atunci când România câştigă la Cannes. Dinu Zamfirescu va fi şeful lui Marius Oprea, reîntors la Institut. Am toată admiraţia pentru acesta din urmă, pentru că a scris o carte-document despre Rugul Aprins. Îmi vine greu să cred că îi va fi uşor să intre în pactul cu Iliescu, aşa cum îmi vine greu să cred că nu există măcar un fost deţinut politic care să iasă din sfială şi să spună, răspicat, ce e mai rău: să nu iei 80 de lei în plus la leafă sau să nu-ţi mai pese absolut deloc cine îţi dictează fericirea.

Este vina noastră pentru tot ce se va întâmpla de aici încolo. Nu vor fi catastrofe. Nu se vor prăbuşi nici munţii, şi nici sufletele. Vor renunţa, pe rând, şi nefericiţii. Vom câştiga mai multe premii, poate chiar Eurovision-ul. Cei săraci vor fi mai bine îngrijiţi de cei mai avuţi, pentru că ajutoarele sociale contribuie la fericirea obligatorie. Vom înţelege de ce se schimbă şefii tuturor instituţiilor şi institutelor unde nu există miză politică evidentă: fiecare are voie la o părticică din putere. Pentru că, nu-i aşa?, când nimic nu ne mai bucură cu adevărat, suntem datori să primim fericirea care ni se dă. În caz contrar, vom vedea că euro creşte ameţitor, că asistaţii sunt tot mai neputincioşi, că investitorii s-au dus, că judecătorii sunt jucaţi, că Jose Carreras cântă mai bine pe disc decât la Antenă şi că din leafa majorată nu ajungi la Mamaia. Şi că fericirea, mai ales cea românească, nu există aşa, pe toate tarabele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *