Care era şansa lui Ponta şi cât de liber e prim-ministrul României

Victor Ponta a avut, însă, marea şansă a social-democraţiei româneşti. A ratat-o şi îmi pare sincer rău pentru el, pentru că de aici înainte nu mai are cale de întoarcere.
Nu înţeleg, totuşi, cum a reuşit Victor Ponta să iasă în întâmpinarea tututor criticilor săi. Cum a reuşit să repete paşii guvernului Adrian Năstase, să facă întocmai cum ţipau « băşiştii » că va face. A fost o desfăşurare uluitoare de forţe, care a culminat, ieri, cu manipularea făţişă a justiţiei în dosarul în care Adrian Năstase obţinuse o sentinţă de condamnare cu executare.

În prima şedinţă de guvern, premierul Ponta a decis scoaterea Inspectoratului de Stat în Construcţii din subordinea MDRT. A numit un nou şef. Mai apoi, Curtea Supremă a fost anunţată că acelaşi ISC (trecut în subordinea directă a guvernului) nu mai constituie parte în dosarul « Trofeul Calităţii ». Răfuiala lui Adrian Năstase cu justiţia era singurul test care l-ar fi putut despărţi pe Ponta de Iliescu. Singurul test care ar fi transformat criticile obsedaţilor de anticomunism în vorbe goale, nebunii sau « băsisme ». Singurul test care ar fi aruncat în aer lectura părtinitoare a noului sistem de vot, cel care va permite PSD-ului, cu liberalii încorporaţi, să controleze covârşitor Parlamentul.
De ce nu-i pasă lui Victor Ponta de tara dictatorială ? De ce nu dă doi bani pe acuzaţiile de epurări politice ? În primă instanţă, pentru că a arătat destul de clar că nu este singur la guvernare, iar testul adevărat îl dă în partid, nu în societate. Mai apoi însă, dintr-un simţ lucid al realităţii – Tismăneanu, Cornea, Pleşu, Cărtărescu şi cititorii acestora sunt nesemnificativi în ecuaţia socială.

Numele nu sunt întâmplătoare : au fost clar pronunţate zilele din urmă. Crin Antonescu a precizat că nu le permite lui Tismăneanu şi Pleşu să-i dea lecţii de anticomunism, iar Alina Mungiu-Pippidi i-a înfierat pe Andrei Cornea şi Mircea Cărtărescu , aceşti « editorialişti amatori ». Victor Ponta ştie bine cât de puţin şi pentru puţini mai contează moştenirea şi metehnele comuniste. Cât de puţin şi pentru puţini mai are valoarea justiţia. Cred că este unul dintre puţinele cazuri de guvernare de stânga în care instrumentul cel mai simplu (şi simplist) al stângii funcţionează fără rest : iluzia satisfacerii nevoilor de bază. Riscul e că, odată pornit mecanismul, ar putea obtura deficitul de democraţie.

De fapt, Victor Ponta nu a dat nici o şansă social-democraţiei româneşti, aşa cum nu i-a dat nici Ion Iliescu, în 1990. Tarele confiscării comuniste se resimt până astăzi, când social-democraţia a fost redusă la nevoile celor mulţi şi săraci, care nu se se vor îmbogăţi niciodată, atâta vreme cât le ceri vot contra subzistenţă. Gestul de astăzi al premierului PSD, de a-l demite pe şeful ISC, după ce acesta l-a curăţat pe Adrian Năstase de păcate, este mai grav decât cele de dinainte, care au făcut posibilă fentarea făţişă şi cinică a justiţiei. Pentru că ne arată cum devin oamenii instrumente şi cum sunt ei sacrificaţi pentru cauzele mari ale partidului. Cum se învârt rotuţele. Cum se fabrică puterea. Şi cât de puţin liber este chiar el, prim-ministrul (nu primul-ministru, cum ne anunţă comunicatele guvernului) României.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *