Ce a fost Gulagul? Despre Rǎul radical

Anne Applebaum s-a aflat la Bucureşti pentru lansarea cărţii sale despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentală apărută în traducere românească la Humanitas cu sprijinul IICCMER.

Jurnalista americană, editorialista la “Washington Post", colaboratoare frecvenţă la “New York Review of Books", este una dintre cele mai avizate persoane spre a vorbi despre originile, natura, funcţiile şi efectele sistemului concentraţionar sovietic, un univers exterminator întemeiat în timpul lui Lenin şi ajuns la dimensiuni colosale, care sfidează capacitatea noastră de reprezentare, în perioada stalinistă.  Gulagul şi Holocaustul au simbolizat incarnarea Raului radical în istorie. Ca şi Anne Applebaum, socot că nu putem ierarhiza răul absolut: ambele infernuri concentraţionare au fost abominaţiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.

Teroarea făcea parte intrinsecă din (i) logica sistemului. Ideologia şi teroarea erau inextricabil îngemănate. Un comunism care să nu se fi întemeiat, în faza impunerii şi consolidării sale, pe teroare, n-a existat şi n-ar fi putut exista. În martie 1921, când Biroul Politic bolşevic a votat suprimarea insurecţiei de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui “comunism mai uman", a votat fără scrupule în favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Troţki nu au exprimat vreodată regrete în această privinţă. Primul “proces-spectacol", al Socialiştilor Revoluţionari (eserii), s-a desfăşurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuării statului de nedrept, al menţinerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim şi criminal.

Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – aşa rezumă Anne Applebaum – laureată a premiului Pulizer – istoria Gulagului. Scriitoarea şi jurnalista americană a vorbit despre comunismul în Europa centrală şi de est, cu ocazia lansării în România a volumului, “Gulagul. O istorie", tradus recent de Editura Humanitas. A fost o dezbatere deschisă publicului, organizată de Institutul Cultural Român şi moderată de Horia Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. (reiau aici relatarea RFI despre conferinţa).

Sunt cunoscute şi locurile în care erau construite lagărele – adaugă ea. Şi erau peste tot, din nord, la coasta pacificului, în mine, şi până în centrul moscovei – unde prizonierii erau folosiţi pentru a construi blocuri sau să proiecteze aeroplane. Nu exista nici o o zonă locuită fără lagăre şi nici o ramură a industriei care să nu fie susţinută de prizonieri. În anii 40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îţi rezolvi treburi cotidiene în oraş fără să dai peste cei din lagăre, implicaţi în diferite activităţi. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluţiei bolşevice – explică Anne Applebaum. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul de 5 ani pentru colectivizarea agriculturii şi creşterea producţiei industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate – ţărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă şi cu o lipsă a forţei de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale şi gaze în nordul îndepăratat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, aşa că au fost construite lagăre şi au fost trimişi prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliţia Politică avea argumentele ei pentru această decizie. Anne Applebaum citează declaraţia unui fost şef de lagăr, Alexei Loghinov:

Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei – spunea el. Şi cum ar putea de alfel să trăiască civilii în condiţiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă şi o sobă cu ceva cărbuni şi supravieţuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcţionarea sistemului. Aşa a fost justificată existenţa lagărelor de la început până la sfârşit.
Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii şi pentru a-i face să sufere. Cele câteva sute de lagăre, în care erau milioane de prizonieri, erau parte a sistemului de stat şi a economiei, o parte importantă, cunoscută şi temută de toată lumea.

Deşi gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parţial deschise, ruşii de azi ştiu încă foarte puţine despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puţin, iar foştii torţionari nu au fost judecaţi – apreiază dna Applebaum, deşi unii trăiesc. Cu doar câteva mici excepţii, nu au existat investigaţii oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum punctează două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foşi ofiţeri KGB nu au interes să facă publice crimele făcute de oranizaţia din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbeşti despre gulag e privit ca o slăbiciune naţională, care ar putea dăuna imaginii ţării. În fine, întrebată despre cum arată o comparaţie dintre gulag şi holocaust – Anne Applebaum spune că nu există o astfel de comparaţie, nu se poate spune că unul a fost mai rău sau mai criminal decât celălat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *