Ce facem cu Nicuşor Dan

Pentru că, în cele din urmă, totul ţine de privire. La ce te uiţi când te uiţi. Şi ce vezi. Pentru că atunci când privirea îţi cade pe aleea din spatele blocului, acolo unde copacii au înflorit fabulos printre gunoaie, ar trebui să-ţi vezi copilul jucându-se "Flori, fete sau băieţi". În loc de asta, faci un ocol urban în fiecare dimineaţă, printre maşinile care ne locuiesc oraşul, ajungi la şcoală exact când sună clopoţelul, erodat dejat de isteria paşilor care caută colţurile de cartier în care câinii par puţin mai paşnici. Sau atunci când te uiţi la oamenii aceştia cenuşii, bucurându-te când o eşarfă, albastră de dimineaţă, gri-de-praf după cinci minute de la părăsirea grabnică a domiciliului, îţi face triumfătoare semn că a încăput, cu tot cu bicicletă, printre maşini şi autobuze sfidătoare.

Sau când te holbezi hipnotizat la câte o casă în care ai vrea să te muţi cu tot cu bibliotecă, chiar dacă pare supravieţuitorul din urmă al marelui bombardament. Mulţi alţii nu înţeleg în ruptul capului ce vezi la ea. Şi dacă a fost a unui boier, ce? De bună-seamă că a fost un boier din aceia mici, pentru că locuinţa e modestă, nu are etaj şi grătar în curte. Dar tu o vezi în exerciţiul minunat al limitei care o face să fie atât de frumoasă – detaliile arhitecturale, liniştea din odăi, strada pe care o cheamă. Privirea e cea care face totul. Şi atunci de ce să ne prefacem că nu vedem? De ce să purtăm cu toţii ochelari, lipsiţi fiind de dioptrii?

Avem aproape o lună în care să privim Bucureştii aşa cum îi vrem. Demagogi şi jignitori, după chipul edilului de astăzi sau cu dragul locuirii, după chipul unui tânăr care a făcut ceva mai mult decât noi. Nicuşor Dan este, în ecuaţia alegerilor, un candidat minor. Îi lipseşte aparatul de partid. Nu beneficiază, ca atare, de expunere mediatică. Nu devine foarte uşor simpatic celui care nu-i ştie tumultul ultimilor ani. Vorbeşte îngrijit, iubeşte un oraş pe care, iată, a reuşit să-l privească frontal, eliberându-şi privirea. Şansele lui de a avea câştig de cauză în faţa lui Sorin Oprescu sunt, până acum, foarte mici.

Marea capcană e, de fapt, noua găselniţă a alegerilor locale: avem o singură şansă, pentru că învingătorul ia totul. Nu există un al doilea tur de scrutin. Nu putem aştepta, să vedem încotro merge mulţimea şi dacă suntem mulţi. Nu putem amâna decizia, pentru că nu ne-am acordat timp să ştim despre ce e vorba. Nu mai suntem "chemaţi" la urne doar atunci când trebuie să tranşăm răul mai mic. Nu, acum bătălia chiar se dă între bine şi rău. Un singur tur de scrutin pare a fi în avantajul celor care au intrat în cursă cu un capital de imagine construit politic. Poate fi, însă, şi un enorm avantaj pentru cei decepţionaţi sau doar plictisiţi: votul lor, singurul vot pe care îl au pentru Bucureşti, chiar poate face diferenţa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *