Cea mai parşivă dictatură – răspuns unui interlocutor din « epoca » de aur

Dezvăţati fiind să se definească prin propriile acte ori chiar idealuri, foarte mulţi dintre cei care şi-au trăit partea consistentă a vieţii în comunism au căpătat, la propriu, trăsături ideologice. Genialitatea şi inventivitatea neamului românesc, superioritatea popularului în faţa cultului, prin care faci faţă istoriei potrivnice, ritul care nu are nevoie de canon, toate acestea sunt ale lor. Adrian Păunescu însuşi era al lor – poetul pe care fiecare îl recunoştea, pentru că îl ştiau cu toţii, fără diferenţe şi rutine personale. În această logică a identificării colective care nu suportă disidenţa, Păunescu a devenit “poetul".

Aveam de-a face cu o tehnică înspăimântătoare, poate una dintre cele mai perfide pe care le-a pus în scenă totalitarismul românesc. A controla cotidianul, prieteniile, salutul de dimineaţă, foamea, scrisorile şi scoala copiilor se produce, în ultimă instanţă, pe cale militărească, prin teroare şi coerciţie. Este halucinant, necesită un aparat de stat enorm, dar procesul se defineşte prin tehnicitatea lui. Un astfel de sistem totalitar, bazat pe forţă, este repetabil. Dar imaginaţi-vă ce înseamnă să ajungi la uzurparea intimului, a acelui lucru care nu se insinuează în cotidian, nu face parte din prietenii, nu are de-a face cu foamea ori frica de durere. Când dictatura reuşeşte să intuiască spaţiul alternativ şi să producă ea însăşi resorturile acestuia, când supapa este indusă prin acelaşi mecanism al ororii totalitare, individul el însuşi devine un produs. Ori exact asta a însemnat Cenaclul Flacara – o închisoare mai mică, cu ferestre care dădeau afară, în care libertatea era difuz indusă. Concentric, acest cerc al cenaclului, în care se purtau blugi ca expresie a maximei autonomii, era închis el însuşi în cercul marii închisori. Un sistem panoptic care se auto-cenzurează, în care gardianul este ubicuu, astfel încât niciodată nu-i ghiceşti turnul din care te cuprinde.

Cultura oficială a devenit atât de parşivă încât era capabilă să nască propria contra-cultură. Toată neîndurarea cotidiană, respiraţiile în afara tovarăşului şi tovărăşiilor erau canalizate înspre cenaclul Flacara, unde nu mai conta că ascultai poezii în care ţara îţi era servită pe tipar ideologic şi în care dragostea era cântataă pe aceleaşi note. Pe acelaşi model au fost mixate mănăstirile, prin desfiinţarea focarelor mistice, a lăcaşelor izolate în munţi, unde spaţiul alternativ era atât de îndepărtat de partidul-stat încât devenea periculos. Şi nu pentru că acei călugări ar fi putut să rastoarne ordinea politică, ci pentru că erau dovada vie a faptului că puteai trăi cu totul în afara modelului uman indus.
Totalitarismul de acest fel, care îşi naşte monstruos propria contradicţie, este irepetabil. Pârghiile lui nu au dispărut, mocnesc în cei care s-au crezut liberi în comunism şi care au descoperit că ignoranţa este reţeta potrivită unei vieţi definite colectiv. Nu cred că am descoperit toţi gardienii care ne supraveghează cercurile şi, mult mai dramatic, cred că mulţi dintre noi ar alege, încă, virtutea oficială.

Am scris acest text în urmă cu câteva luni. Primesc un răspuns de la unul dintre cei care, spre deosebire de mine, au trăit comunismul şi, ca atare, are « autoritatea » de a vorbi despre.
« Nu v-aţiîmpărtăşit din experienţele epocii "de aur", chiar dacă v-aţi născut la începutul anilor 80 », îmi scrie . « În opinia mea greşiţi în două locuri. Primul este atunci când vă asumaţi prea "în serios" aceste chestiuni, deşi nu sunteţi, în mod evident, una dintre "victimele" sistemului. Al doilea este că bănuiţi de prea multă inteligenţă şi rafinament malefic. Realitatea este că cei ce mergeau la Cenaclul Flacara nu erau nici pe departe oprimaţi ori urmăriţi pentru asta, că se exprimau acolo opinii care te făceau sî crezi, printre rânduri, că sunt şi oameni care sunt dispuşi să creadă (…) şi mai era parfumul acela superb al dragostei de viaţă, pe care îl poate oferi doar prima tinereţe.(…) » La final, interlocutorul meu îmi face o urare : « să vă bucuraţi mult mai tare de viaţă şi să nu mai priviţi cu atâta încrâncenare trecutul imediat, fiindcă de cele mai multe ori lucrurile stau complet altfel decât se spune".

Aceste convingeri, mai ales atunci când vin a-ţi justifica viaţa, mi se par fără speranţă. Din mai multe motive. Primul ar fi acela că din istoria astfel trăită sunt excluse victimele. “Noi nu am fost victime, nu eram oprimaţi" nu implică “Răul nu a existat", dar trage ameninţător după sine “Ceilalţi, care nu erau ca noi şi cu noi, nu contează. Să-şi poarte singuri crucea!". Mai mult, dacă tu aveai suficientă îndurare pentru oroarea din jur şi dacă viaţa îţi era într-o ecuaţie confortabilă, acest lucru nu se aplica, nediscreţionar, tuturor. În nici un caz celor care zăceau în închisori pentru că citisera romanul lui Dinu Pillat sau pentru că intuiseră diabolicul unui regim care, totalizând, renunţa la tine.
A te bucura de viaţă este, fără îndoială, o virtute. Cu o condiţie însă: atât viaţa, cât şi bucuria, să fie autentice şi să îţi aparţină. În lipsa autenticului, avem de-a face cu surogate, mult mai periculoase decat a fi privat, într-un moment anume, de bucuria vieţii.
Ce mi se pare însăcel mai grav este că perversitatea comunismului a reuşit. Cam asta era şi ideea: să crezi că raul poate fi bun, dacă îţi era permis “să iubeşti", ascultând, cum spune interlocutorul meu, “versuri îndoielnice". De fapt şi de drept, nu există nici o contradicţie între noi: regimul a reuşit să îşi producă propria contra-cultură, unde să canalizeze tot ceea ce ar fi putut deveni marginal.

Nu ştiu ce crede cel care mergea la cenaclul Flacara, unde nu se suferea, pentru că suferinţa era rezervată puşcăriilor şi domiciliilor forţate, că mi s-a spus despre comunism. Generaţia care şi-a trăit viaţa în comunism este cea care nu este pregatită să îşi urâţească propria tinereţe, acceptând gândul că nu a fost atât de inocentă cum ar fi trebuit să fie. Pentru asta, nu ai nevoie atât de curaj, cât de resorturi intime care să aşeze altceva în loc.
Şi nu, nu mă pot bucura de viaţă altfel decât în limite, dar vă asigur că nu se moare din tristeţe şi nici nu ştiu ca din remuşcare pentru ceea ce a fost în cei aproape 50 de ani să fi murit cineva. Sau măcar să fi fost tras de urechi, de noi, ca societate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *