Cine ne dă nouă lapte, brânză, unt şi ouă, şi la ce preţ?

De când cu criza, produsele agroalimentare au devenit noii vestitori ai primăverii. Anul acesta, albul smălţuit al ouălor a înlocuit culoarea ghioceilor. Dublarea, peste noapte, a preţului ouălor a reaprins dezbaterile publice pe tema scumpirii iminente a tuturor alimentelor. Deşi niciodată anunţatele scumpiri ale pâinii, legumelor sau cărnii, nu s-au adeverit pe termen mediu, serialul “răzbunarea cartofului" este reluat cu obstinaţie de producătorii din sectorul agricol. Faptul că procesatorii nu reuşesc să ducă preţurile acolo unde şi-ar dori nu înseamnă că produsele agroalimentare sunt ieftine. Nici raportat la puterea de cumpărare şi, în multe cazuri, nici măcar raportat la preţurile din UE.
Indiferent că vorbim despre legume, cereale, fructe, carne sau lactate, tema creşterilor de preţuri la niveluri record este susţinută fără nici o rezervă de cei care ar folosi orice prilej pentru a mai adăuga o câtime la preţul de vânzare. Mai dihai decât speculatorii de pe bursă – poate şi pentru că România nu are o bursă, funcţională, a mărfurilor agricole!

Supărarea producătorilor este de înţeles. Am în memorie o explicaţie care poate părea stupefiantă, a unui lider de federaţie a producătorilor agricoli. Acesta punea evoluţia nesatisfăcătoare a preţurilor (pentru agricultori) pe seama declaraţiilor oficialilor guvernului potrivit cărora, “România a avut supraproducţie de cereale, în 2011, care a dus la scăderea cu 10-15% a preţurilor". Declaraţia pare ridicolă dar ea exprimă disperare. Realitatea este că producătorii şi procesatorii din sectorul agro se confruntă cu probleme atipice pentru pieţele produselor manufacturate.

Volatilitatea preţurilor produselor agroalimentare este un dat pentru producătorii din sectorul agricol. Variaţia este cu atât mai mare cu sectorul este mai înapoiat tehnologic. Desigur, este frustrant pentru agricultori să vadă cum orice variaţie, cât de mică, a cotaţiilor petrolului, se regăseşte automat şi în preţul la pompă şi implicit în profiturile companiilor petroliere. Şi-ar dori şi ei un spor de 10% la profit, fără nici o cheltuială suplimentară în procesul de producţie!

Prin noianul de motivaţii în favoarea scumpirilor, agricultorii se aseamănă cu operatorii petrolieri. Dar atât. Primii nu pot face abstracţie de condiţiile pieţei pe care activează. Orice motivaţie ar găsi şi oricât s-ar strădui să coreleze predicţiile referitoare la criza alimentară globală cu preţurile din piaţă, scumpirile nu ajung la nivelul dorit. Iar dacă se produc totuşi vremelnic, nu sunt ei, principalii beneficiari. Profitorii se numără din rândul lanţului de distribuţie, de la intermediari, la comercianţii finali. De aici un nou motiv de a comuta discuţia spre supermaketuri, marii devoratori de profit din vârful lanţului trofic al afacerilor din agricultură. Face şi asta parte din specificul, nedorit, local, dar piaţa autohotnă are multe alte componente care determină o reglare a preţurilor într-un mod atipic, dar foarte românesc.

Legea cererii şi ofertei funcţionează anapoda pe piaţa produselor agroalimentare pentru că este rodul a patru factori determinanţi: producţia internă, importurile, autoconsumul, fiscalitatea şi evaziunea (cumulate). Producţia internă este tributară multor carenţe care ţin, în special, de încetineala reformelor şi care, în final, condiţionează finanţarea sectorului. Avem ţara cu cele mai numeroase parcele agricole din UE, aproape 4 milioane, dar cu suprafaţa medie, de 3,5 hectare, România este la nivelul insulelor state, Malta şi Cipru.

Urmare (in)decizei politice care a reat un haos (unii l-ar denumi dezinteres) administrativ, pe cât de fărâmiţate sunt terenurile agricole, pe atât de multe şi mărunte sunt strategiile de supravieţuire ale producătorilor. O situaţie râvnită de orice importator.

O treime din piaţă este ocupată de importuri. Pe majoritatea segmentelor, oferta din afară este prezentă sau controlează piaţa. Excepţiile sunt puţine: pâinea şi laptele sunt în capul listei. Să mai menţionez că şi pe acest segment capitalul autohton tinde spre extincţie?!

Într-o ţară în care jumătate din veniturile populaţiei se duc pe produsele agroalimentare producătorii interni, în special cei cu capital autohton, nu au o poziţie favorabilă pentru că în afară de importatori , autoconsumul are influenţă importantă asupra pieţei. Iar faptul că aproape opt milioane de oameni din 20 îşi pot asigura, din producţie proprie, o mare parte din alimentele de bază, scade rentabilitatea afacerilor din agricultură. Mai ales când nu ai o afacere foarte extinsă.

La toate acestea se adaugă cei doi factori determinanţi ai preţurilor, TVA şi “ruda" sa apropiată, evaziunea fiscală. Dacă mai adăugăm “contribuţia" lanţului intermediarilor şi a comercianţilor, care gâtuie profitul producătorilor, avem o imagine de ansamblu asupra dificultăţilor cu care se confruntă orice operator din sectorul agricol.

Soluţiile găsite de producători, individual, sunt doar nişte paleative. Degeaba au branduit câteva măcelării, preţurile nu pot fi semnificativ mai reduse decât cele din supermaket. Atâta timp cât agricultura românească nu este practicată, aşa cum ar fi fost de aşteptat după 20 de ani, la scară industrială nici producătorii, nici consumatorii nu vor fi mulţumiţi. Primii pentru că afacerile lor nu pot prospera, cei din urmă pentru că preţurile vor continua să fie mari comparativ cu puterea de cumpărare. La fel cum fondurile europene nu pot fi un panaceu. Un miliard de euro poate reprezenta o sumă importantă la o producţie de zece miliarde de euro; dar potenţialul României este cel puţin dublu şi atunci miliardul nu mai este semnificativ. Este nevoie de investiţii şi dacă se poate de investiţii autohtone.
Din această fundătură se poate ieşi într-un singur fel. Agricultura românească să se modernizeze. Actuala putere şi-a făcut un stindard din modernizarea societăţii româneşti, dar a lăsat pentru alţii sectorul agricol. Poate că, în primă instanţă, recalibrarea agriculturii ar provoca, un seism comparabil cu salarizarea din sectorul public, din reforma pensiilor de stat sau din sănătate. Însănătoşirea agriculturii, astfel încât să nu mai răcească la fiecare schimbare de anotimp, este, mai mult decât oricând, o prioritate.
Altfel, preţurile produselor agroalimentare vor creşte atâta cât le permit autorităţile statului. Pentru că ele sunt responsabile de întârzierea reformei, singura care ar diminua volatilitatea preţurilor şi chiar nivelarea lor la un nivel cât mai scăzut. Dar cu miniştrii care, înainte de a intra în istorie, intră în omletă nu se va putea, însă, moderniza nimic, iar agricultura cu atât mai mult. "Găina nu este o fabrică pe care să o închizi şi să nu mai facă ouă, este un organism viu care face ouă". Bine spus. Şi să nu uităm "Că găina ne dă nouă lapte, brânză unt şi ouă!!"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *