Clip cu Mister Gaga

Era vorba despre câţiva dintre cei mai mari scriitori români din zilele noastre, Gellu Naum, Leonid Dimov, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Nedelciu. De asemenea, editura publicase poeme inedite ale lui Mihai Eminescu în lectura lui Marcel Iureş. Alături de mine se aflau şi alţi vorbitori, care evocaseră cu căldură scriitorii amintiţi.
Tocmai vorbeam despre MHS, care ne-a părăsit anul acesta, lăsând în urmă o operă fabuloasă, când a trebuit să mă întrerup. Un vacarm şi-o vânzoleală teribile veneau către noi pe culoar. Era ca o roire de albine, ca o viermuială de trupuri ce-şi croiau cu greu drum prin marea de oameni din târg. Nu ştiu câţi fotoreporteri puteau să fi fost în acel ghem uman, dar numărul lor îl depăşea uşor pe cel al spectatorilor de la bietul nostru stand literar. "E Iliescu!", aud de peste tot. "Vine Iliescu!" Nu ne venea să credem.
Cu o suită demnă de apariţia unei Lady Gaga, în fulgerele blitzurilor, ferindu-se de microfoanele îmblănite ce-i erau vârâte aproape pe gât, înainta prin mulţime străvechiul bolşevic, sumbru şi saturnin asemenea patriarhului lui Márquez, mai în putere ca oricând, mai glorios ca oricând. Se oprea la câte-un stand, răsfoia câte-o carte, dar mai ales vorbea, vorbea continuu la mănunchiul de microfoane cu siglele tuturor televiziunilor, orbit de reflectoarele crude ce-i scoteau în evidenţă faţa pătată de bătrâneţe. Timp de zece minute, cât a trecut prin dreptul nostru, n-am putut face decât să aşteptăm ca tornada umană să se îndepărteze. Abia după ce vânzoleala s-a-ndepărtat în josul culoarului ne-am reluat evocările despre oamenii care într-adevăr au însemnat ceva în România, cei care-au adus un strop de bine, adevăr şi frumuseţe în mijlocul nostru.
Cine şi-ar fi imaginat, acum douăzeci de ani, când, după Piaţa Universităţii şi primele mineriade, devenise limpede pânâ şi celor mai naivi dintre noi că revoluţia fusese nu numai măsluită de la-nceput, ci şi furată în cele din urmă, atât cât a fost, de o clică securisto-comunistă, că acest om, unul dintre cei mai nefaşti ai istoriei recente şi marele ghinion al României după decembrie 1989, avea să conducă România jumătate din acest timp, să supravieţuiască unor guvernări democratice şi să rămână puternic, pe cai mari, în partidul său până în ziua de azi? De ani de zile liderii oficiali ai PSD-ului, Geoană şi Ponta, sunt creaţii ale Matusalemului întors cu faţa veşnic spre răsărit, şi n-au îndrăznit să-l deranjeze din structura de fier a partidului. Azi Iliescu e şi rudă prin alianţă cu liberalii, care-l legitimează stupefiant, sinucigaş, fapt iarăşi de neimaginat acum un deceniu.
Cine-ar fi bănuit că sinistrul patriarh n-avea să fie niciodată tras la răspundere pentru victimele revoluţiei, pentru dezastrul de imagine al mineriadelor, pentru răul inimaginabil şi ireparabil făcut democraţiei noastre, cum se vede, prea tânără şi prea naivă ca să-i fi putut face faţă? Prin Iliescu s-a perpetuat, la putere şi-n opoziţie, răul suprem care a fost comunismul, şi odată cu acesta s-au perpetuat apele tulburi, ticăloşia, răsturnarea valorilor în societatea noastră. Azi, când numele providenţialului lider ceh Vaclav Havel este pe toate buzele, contrastul cu alegerea noastră nefericită e şi mai dureros, insuportabil de frustrant.
Cu atât mai mult, transformarea lui Ion Iliescu în vedetă mediatică, înconjurarea sa cu paparazzi, curtarea sa de televiziuni, prezentarea sa ca o celebritate mi se pare una dintre monstruozităţile lumii în care trăim. Omul de pe stradă nu ştie nici un scriitor, nici un om de ştiinţă, nici un filozof, nici un artist român, în schimb i se vinde la nesfârşit răul, în toate formele lui, de la crima împotriva bunului gust la crima împotriva unei naţiuni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *