Colegii mari, colegii mici

Să presupunem acum că se înfruntă doar două partide: Alianţa Utilităţii şi Liga Dreptăţii. Ţara aceasta imaginară este divizată electoral în Nord şi Sud. În Nord sunt fix 50 de colegii în care alegătorii votează, absolut toţi, Alianţa Utilităţii. În Sud sunt celelalte 50 de colegii unde alegătorii votează, absolut toţi, Liga Dreptăţii. Rezultatul este previzibil: Alianţa Utilităţii şi Liga Dreptăţii obţin, fiecare, câte 50 de mandate.
Am construit acest exemplu pentru a lucra cu cifre rotunde. Mergem mai departe.

Să presupunem acum că la Putere este Alianţa Utilităţii. Aceasta profită de poziţia sa dominată şi măreşte ori micşorează colegiile după cum urmează:
În Nord, unde sunt grupaţi alegătorii săi, din cele 50 de colegii face mai multe: 55. Evident, asta înseamnă că se schimbă norma de reprezentare. În Nord avem cei 500.000 de alegători ai Alianţei Utilităţii. Dar aceştia votează acum nu în 50, ci în 55 de colegii. Aşa încât colegiile, pentru a fi mai multe, devin mai mici. În acest exemplu, fiecare colegiu va conţine (presupunând că în Nord acestea rămân practic egale între ele) câte 9090 de alegători pe colegiu (în fine, există şi nişte resturi foarte mici, ceea ce înseamnă că unele colegii vor avea de fapt câte 9091, dar să ignorăm acum acest lucru şi să rotunjim).
În Sud sunt grupaţi alegătorii Ligii Dreptăţii, tot 500.000. Aceştia votau în 50 de colegii. Dar acum ei votează doar în 45 de colegii, pentru a păstra totalul general de 100 de mandate. Prin urmare, fiecare colegiu va avea, în Sud, 11.111 alegători.

Ce am obţinut cu acest truc? În Nord, 55 de mandate pentru Alianţa Utillităţii. În Sud, 45 de mandate pentru Liga Dreptăţii. Cu toate că fiecare dintre aceste două partide au un număr egal de alegători…
Procedeul acesta, de manipulare a rezultatelor electorale, se numeşte în limba engleză malapportionment. Nu sunt sigur cum să îl traduc, aşa că am să las termenul netradus în textul de faţă. Este vechi de când se organizează alegeri în lumea modernă. În Anglia secolelor 18-19 erau celebre acele “târguri putrede" (rotten boroughs), colegii care aveau un număr scandalos de redus de alegători. Gatton şi Old Sarum aveau, spre exemplu, doar 7 alegători fiecare.
Principiul acestei şmecherii este simplu: unde tu ai mai mulţi alegători, faci mai multe colegii (deci mai mici), ceea ce va duce la mai multe mandate. Unde adversarii au majoritate, faci mai puţine colegii (deci mai mari), ceea ce va duce la mai puţine mandate. De aceea unele state unde se organizează alegeri uninominale (majoritare) au norme legale care stabilesc limite variaţiei dintre colegii. Ori au comisii independente, de experţi, care stabilesc mărimea colegiilor.

Într-o lume ideală colegiile delimitate absolut corect din punctul de vedere al mărimii ar fi colegii absolut egale ca număr de alegători.
În lumea reală putem oare să ajungem la colegii teritoriale absolut egale ca număr de locuitori? Din păcate, răspunsul este nu. În lumea reală există localităţi inegale ca mărime. Există râuri, poduri şi păduri care împiedică sau favorizează circulaţia alegătorilor. O marjă rezonabilă trebuie să existe, altfel delimitarea teritoriului colegiilor ar fi ne-practică. Dacă matematica pură ar fi singurul criteriu, atunci am avea o linie geografică trasată prin bucătărie, care îl separă pe Ion (colegiul 1) de Maria (colegiul 2). Şi chiar aşa nu ar fi de ajuns. În perioada dintre trasare şi votare, unii alegători se duc într-o lume mai bună, iar alţii se mută cu domiciliul în colegiu. Nu poţi anticipa aceste mişcări cu o exactitate totală. După cum nu poţi anticipa, în fond, cu aceeaşi exactitate totală, câţi alegători se duc efectiv la vot în ziua alegerilor (dar te poţi folosi, pervers, de cifre care prezic rate diferite de participare la vot, de pildă în “urban" versus “rural").

Care este o marjă corectă, acceptabilă într-un sistem electoral dat? Aceasta este, evident, o chestiune practică ce nu ne priveşte acum. Depinde, oricum, de prea multe consideraţii pentru a putea fi discutate într-un spaţiu atât de restrâns.
Să ne întoarcem la matematica sistelelor de vot. Ce ne învaţă exemplul de mai sus?
Ne arată că sistemele majoritare (uninominale) sunt vulnerabile la malapportionment. Indiferent de sistemul de vot folosit. În exemplul alegerilor din Dualia, Alianţa Utilităţii reuşeşte să manipuleze rezultatul alegerilor în favoarea sa indiferent dacă sistemul folosit este FPTP (“uninominal într-un tur") sau majoritar în două tururi. Sau dacă s-ar fi folosit, aşa cum înţeleg că doreşte un comentator de pe forum, metoda Condorcet. Sau cum doreşte alt comentator, sistemul preferenţial de tip IRV. Malapportionment s-ar fi putut efectua şi folosind SNTV, votul-în-bloc, etc.
Adepţii sistemelor proporţionale să nu se bucure anticipat, pentru că în situaţia folosirii votului proporţional apar alte probleme serioase legate de resturi şi de circumscripţii. Dar să ne limităm acum consideraţiile la sistemele majoritare (uninominale).

Indiferent de sistemul de vot folosit, alegerile tot incorecte sunt dacă marja de variaţie a mărimii colegiilor este prea mare şi gândită în aşa fel încât să favorizeze sistematic un partid sau o alianţă. În exemplul nostru, Alianţa Utilităţii, care a dezavantajat sistematic Liga Dreptăţii.

Exemplul ne mai arată ceva. Nu este suficient să ne concentrăm doar asupra matematicii sistemului de vot în sine. Există şi o matematică a împărţirii colegiilor/circumscripţilor electorale. Adesea este o vorba de o aritmetică elementară (deşi unori există şi complicaţii surprinzătoare, însă despre acestea, probabil cu altă ocazie). Această aritmetică face posibil să înţelegem ce este corect şi ce este incorect. Ne ajută să gândim efectele sistemelor de vot. Într-adevăr, sistemele de vot nu “plutesc în aer". Ele plutesc pe un alt strat, pe care tot matematica alegerilor ne ajută să îl descoperim şi să îl descriem cu precizie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *