Complexele lui Ceausescu

La Congresul al II-lea al PMR, in decembrie 1955, Ceausescu a prezentat Raportul cu privire la statutul partidului si a fost ales in Biroul Politic si in Secretariatul CC. Devenea astfel membru cu drepturi depline al clicii din jurul satrapului suprem.  Rivalul sau, in acei ani, a fost in primul rand Alexandru Draghici, ministrul de interne care actiona direct in subordinea lui Dej si indeplinea fara murmur poruncile acestuia, inclusiv ordinele de asasinare ale unor persoane considerate incomode.

 In perioda destalinizarii declansata de "Raportul Secret" al lui Nikita Hrusciov, Ceausescu a stiut sa se adapteze intereselor si asteptarilor lui Dej. In 1957 si 1958, alaturi de machiavelicul Leonte Rautu si grobianul Florian Danalache, a organizat adevarate vanatori de vrajitoare. Cu o educatie politica marxista extrem de precara, Ceausescu avea un imens complex de inferioritate in raport cu oricine detinea fie si o bruma de cultura. Lecturile sale se  limitau la catehismul stalinist "Problemele leninismului". Nu cred ca a citit vreodata "Capitalul" lui Marx. Poate a citit cateva pagini din "Anti-Duhring" de Engels. De aici si antipatia ce i-o purta lui Miron Constantinescu, versat in subtilitatile doctrinei marxiste. La fel, nu-l putea suporta pe Athanasie Joja, ilegalist si cunoscut profesor de logica.

 Un alt complex al celui care avea sa-i urmeze lui Dej in fruntea PMR (devenit PCR in iulie 1965) era legat de performantele sale relativ minore ca ilegalist. Comparat cu un Apostol, Chivu Stoica, Borila, Moghioros ori chiar Draghici, Ceausescu era un marginal. Si-a dobandit proeminenta ca protejat al lui Dej in lagarul de la Targu-Jiu. Statutul de glorios revolutionar, trambitat fara jena dupa inscaunarea sa ca secretar general, era cel putin dubios. Nu fusese decat un participant oarecare la sedintele Comitetului National Antifascist. Nu fusese protagonist al vreunui proces faimos. Distanta dintre Ceausescu si un intelectual marxist precum Tudor Bugnariu era de ani-lumina.

 Ajuns in fruntea piramidei, Ceausescu a incercat, si partial a reusit, sa coopteze o serie de ilegalisti pentru a-si consolida legenda de neinfricat luptator antifascist. I-a reabilitat pe ceferistii prigoniti de Dej (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Pavel Stefan). S-a debarasat de rivalul Draghici in aprilie 1968 in momentul reabilitarii lui Lucretiu Patrascanu. Pe Constantin Parvulescu l-a manipulat initial mizand pe aversiunea stiuta a acestuia pentru Dej. Ilegalistii Gheorghe Stoica, Valter Roman, Leonte Rautu, Ion Popescu-Puturi, Gheorghe Radulescu, Nicolae Guina, Vasile Valcu au sarit fara scrupule ori reticente in barca noului lider.

 Paranoia lui Ceausescu, direct legata de structurile simbolice ale stalinismului dintotdeauna, a fost in egala masura expresia unei nevoi de supra-compensare, a necestitatii de a se convinge pe sine, nu doar mediul sau politic, ca este intr-adevar "eroul intre eroi", reincarnarea virtutilor voievodale, ba chiar a spiritului lui Burebista si Decebal. Liderul maxim avea nevoie sa-si amorteasca pana la disparitie propria neincredere in sine. Aici avea sa intervina, ca si, mai tarziu, in cazul lui Slobodan Milosevici, rolul sotiei sale.

 Rapsozii de curte, in primul rand Adrian Paunescu, au cantat imnuri de glorie pe care beneficiarul le savura cu vicioasa patima. Complexele lui Ceausescu nu erau insa esential diferite de acelea ale predecesorului sau. Poate ca nici de acelea ale succesorilor sai.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *