Consum vs locuri de muncă: indecis

Precum un chiriaş care înainte de expirarea contractului curăţă în grabă spaţiul utilizat timp de patru ani, coaliţia la guvernare remediază, ce se mai poate, pe ultimii metri. Evident, fără să mai conteze că sub tencuiala peste care dă acum o lavabilă, igrasia şi fisurile riscă să afecteze soliditatea construcţiei. În termeni economici, ceea ce puterea politică cere guvernului să pună în aplicare este revenirea la gestionarea prociclică a resurselor bugetare. Este reţeta aplicată în anii de creştere economică de cabinetele precedente.

După anii 2000, economia românească lăsa impresia că s-a încadrat pe o pantă ascendentă perpetuă, PIB-ul, mai mare de la un an la altul, generând, constant, venituri bugetare tot mai consistente. De aceea, nu a existat o preocupare majoră pentru ca veniturile bugetare să se reflecte şi într-o pondere semnificativă din PIB (cel puţin cât statul să nu trebuiască să se mai împrumute că pentru a acoperi golurile din buget).Convinse fiind că sacul este fără fund, iar derapajele macro pot fi corectate din veniturile viitoare şi alte împrumuturi, guvernele nu s-au abţinut să cheltuie puţinul care se acumula suplimentar. Până în 2010, rectificările bugetare au “premiat", permanent, risipa. Cine împarte parte îşi face, dar “alimentarea" clientelei politice nu se putea perpetua fără a arunca o ciozvârtă şi poporului. Mita electorală a avut tot timpul şi rolul de a ascunde raptul din economie.

A venit însă criza şi s-a dovedit că sacul bugetar după ce că e cârpit, este şi cam mic. Perspectiva de a deveni una dintre primele şapte economii ale Europei a rămas subiect de studiu pentru astrologi, pasămite conjunctura a fost nefavorabilă! La asta a contribuit şi anul 2009, în care guvernul Boc a funcţionat mai curând ca Guvernul Bic – unealta de scris cu bilă inventată de ziarist! Din pix, criza mondială ce se instalase în Europa urma, din calculele puterii, să ne ocolească. Nu s-a întâmplat asta şi bine a fost pentru că aşa au ajuns şi guvernanţii noştri să spună lucrurilor pe nume. Până la urmă, premierul Boc a fost primul şef de guvern care în timpul mandatului său a dat seama pentru păcatele sale şi a fost înlocuit. La cerere, vorba lui Toma Caragiu…la cererea şefului. Deocamdată, acesta e maximum ce poate oferi România.
Admiţând că decalajul reformelor faţă de timpurile traversate riscă să scoată, iremediabil, România, din peisajul economiei statelor din zona euro, guvernul precedent a purces la schimbări de substanţă. Din păcate, alegerile au venit prea repede. Sau, mai corect spus, restructurarea sectorului public a început prea târziu. Graba de a culege roadele înainte de termen este de înţeles, dar fructul necopt nu este prea gustos, deşi unora le place să li se strepezească dinţii.

Pe cât de fermă a fost poziţia împotriva pomenilor electorale, pe atât este de îndoielnică obiectivitatea actuală a celor care susţin majorările salariale ale bugetarilor. Se naşte, firesc, întrebarea: nu cumva era posibilă păstrarea intactă a salariilor la stat şi în urmă cu doi ani? Nu, pentru că, între timp, anvelopa (nu îmi place deloc noua limbă de lemn rezultată din negocierile cu FMI!) salarială a fost “reşapată" şi acum are o dimensiune de doar 7% din PIB, faţă de 9,5%, anterior. Deci, doar cei care şi-au păstrat joburile la stat vor putea fi compensaţi.
Dorind să dea o justificare economică acestei măsuri, preşedintele şi coaliţia invocă necesitatea creşterii consumului. Slabă consolare! Având în vedere că efortul bugetar se ridică la aproximativ 2 miliarde de lei până la sfârşitul anului. Ceva mai puţin decât ar reprezenta micşorarea contribuţiilor sociale. În comentariul precedent am analizat prima repriză a meciului “Salarii bugetari vs CAS". Ar mai fi de adăugat doar o idee. Majorarea salariilor cu 16% reprezintă bani de dat. Pentru Buget, contribuţiile sunt bani de încasat. Deci efortul statului va depăşi 450 de milioane de euro (dacă mai scade euro) net, timp de şapte luni. Creşterea de 16% se aplică la brutul salariilor, deci contribuţiile aferente salariilor majorate se întorc la bugetul consolidat. De aceea, nu s-a mai considerat necesar să fie menţionată suma totală ce se apropie de 2 miliard de euro, deşi acesta reprezintă efortul financiar real al statului. Este discutabil dacă după două două trimestre de scădere economică şi cu perspectivă incerta de revenire, nu va fi periclitată menţinerea nivelului fondului de salarii la nivelul de 7% din PIB.
Un calcul simplu arată că un salariat din patru va avea din luna iunie cu 250 de lei mai mult. Ce se va întâmpla în aceste condiţii cu inflaţia? Va creşte? Cererea de electronice şi electrocasnice, pe care economia autohtonă nu le oferă, nu va spori peste ritmul normal de revenire a vânzărilor. Chiar dacă prin creşterea salarială s-au mărit un pic şi şansele de a obţine un împrumut. Nici fabricanţii români, cum e Arctic, nu au motive să freamăte de bucurie. Nu vor vinde cu mult mai multe frigidere şi maşini de spălat, peste noapte.

Inflaţia ar putea primi însă un brânci. Trăim, totuşi, într-o ţară în care preţul ouălor se dublează, de la o zi la alta, fără ca puterea de cumpărare să fi crescut măcar un sfanţ. Pentru cartofi, banii ăştia vor intra însă prea târziu în buzunare! Dar va profita cartoful nou. Aşadar, producătorii agricoli ar putea fi singurii beneficiari ai sporirii consumului, dacă nu cumva tot profitul se va duce spre intermediari. Oricum, nu se vor bucura prea mult . Urmează efectul psihologic al anunţului privind majorările preţului utilităţilor asupra inflaţiei. Deşi nu e clar care va fi partea de tarife majorate suportată de populaţie. Chiar dacă vor fi vizaţi fie, şi numai agenţii economici, cheltuielile tuturor gospodăriilor, nu doar ale bugetarilor, se vor comuta dinspre mâncare spre “întreţinere".

Şi atunci de unde atâta siguranţă că România s-a înscris pe un drum fără întoarcere? Doar pentru că am ieşit pe un mic plus în 2011. Pe care acum suntem decişi să îl cheltuim. Sau pentru că am votat "pentru" Pactul european fiscal? După cum se vede România este captivă raţionamentelor politice cu repere economice pe termen scurt.
450 de milioane de euro pot reprezenta la fel de bine 10.000 de noi locuri de muncă. Aparent, incomparabil mai puţin decât beneficiarii majorărilor de salarii. Dar 10.000 de noi locuri de muncă generează alte mii de locuri de muncă şi venituri statului. Fără perturbări ale inflaţiei, fără un consum nesustenabil care să dea peste cap băncile etc. Poate investiţia în sine ar produce un "deranj" deficitului de cont curent. Dar asta se va întâmpla doar până când cererea va atinge nivelul de la care producţia internă să fie orientată spre consumatorul român. E mai corect aşa decât să fie sărbătorită reducerea drastică a deficitului de cont curent, la fiecare ieşire la scenă a Guvernatorului. În acele momente nimeni nu varsă o picătură din pahar şi pentru defunctul consum, lovit de "epurările" din sistemul de stat şi, mai ales, privat!

Reducerea schemei angajaţilor din sistemul public a fost doar o etapă a unui proces mult mai laborios, de natură să facă din stat un agent economic competitiv. Dar el din păcate se va comporta, încă un timp, mai curând ca un agent de circulaţie. Câteva reforme nefinalizate nu au cum să aducă economia la stadiul de a “funcţiona pe baze solide". Darămite să mai justifice afirmaţia că banii în plus vor genera consum, susţinând astfel producătorii autohtoni şi creşterea economică. Soluţia este crearea de locuri de muncă, dar în lumea reală; în geografie, nu în demagogie!
Toţi politicienii au soluţii, dar ştie cineva să existe vreo strategie de dezvoltare aplicată în vreun domeniu economic? Ştie cineva vreun proiect industrial de anvergură pe care România să-l poată aplica rapid?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *