Cronică de film: Adrian Sitaru – “Din dragoste, cu cele mai bune intenţii”

Pelicula lui Sitaru se deschide cu o secvenţă tipică filmelor noului val mioritic: o scenă de cuplu, în care Alex (Bogdan Dumitrache) discută cu iubita lui, Delia (Alina Grigore), apoi vorbeşte la telefon cu un prieten, apoi iubita pleacă…
Dacă facem abstracţie de grija cu care este construit fiecare cadru (vom vorbi despre asta imediat), prima impresie este cea a banalităţii cotidiene pe care mizează exagerat de mult marea parte a peliculelor minimaliste româneşti. Până acum, nimic special. Spectatorul se înfundă confortabil în fotoliu, pregătit moral pentru încă o doză de plictiseală cinematografică autohtonă.

Sună telefonul. Alex răspunde – este tatăl său, care îl anunţă că mama sa tocmai a suferit un accident vascular cerebral.
Şi de-aici, totul se schimbă. O intrigă ofertantă creează premizele unei acumulări graduale de tensiune dramatică, pe măsură ce ne identificăm tot mai mult cu protagonistul Alex şi cu problema sa de familie.
Suntem cu el atunci când, întors de urgenţă în orăşelul său de baştină (urbea părinţilor săi), se zbate să obţină condiţii de spitalizare cât mai bune pentru mamă. Suntem de partea lui când îl vedem lovindu-se la tot pasul de diversele forme ale mediocrităţii omeneşti. Suntem cu el tot timpul, ţinem cu el şi simţim cum frustrarea sa creşte treptat, până ce atinge o masă critică.

Dacă empatizăm cu Alex atât de deplin, acest lucru se datorează felului în care este concepută dramaturgia filmului (Alex e personajul central, cel care împinge acţiunea înainte), dar şi calităţii prestaţiei actoriceşti a lui Bogdan Dumitrache; personajului său – un om agitat, anxios în dragostea sa filială, brutal, uneori violent – îi iertăm totul atunci când îşi iubeşte mama doar din ochi: o privire atât de caldă, doar pentru ea, ce izvorăşte din ferestrele unui chip aparent lipsit de expresie.
Aceasta este maniera de joc minimalistă, în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Primul termen de comparaţie ce îmi vine în minte: Peter O’Toole.

De altfel, Bogdan Dumitrache nu este singurul interpret care îşi face treaba foarte bine în acest film. Actorii sunt, cu toţii, foarte bine aleşi, iar personajele cărora le dau viaţă au volum, au în spate o biografie pe care o intuim; într-un cuvânt, sunt credibile.
Nataşa Raab este distribuită perfect în rolul mamei – o gospodină de provincie plină de bun simţ şi dornică să nu deranjeze; Marian Râlea este excelent în rolul tatălui: o veritabilă încarnare a servilismului în faţa autorităţii oficiale – atitudine specifică generaţiei de români ce şi-a trăit marea parte a vieţii în comunism.
Un rol excelent face şi Adrian Titieni, în pielea neuro-chirurgului Crişan – doctoraş frustrat, de provincie, care se străduieşte din răsputeri să compenseze complexul unei uriaşe neîmpliniri profesionale (ghicim printre rânduri că ar fi dat orice să poată rămâne într-un spital din Capitală…).

În afara dramaturgiei bine construite şi a unei distribuţii inspirate alcătuite din actori buni, filmul lui Adrian Sitaru beneficiază şi de pe urma unei concepţii plastice coerente şi atent gândite.
Încă din primul cadru, de la prima mişcare de aparat (panoramare lentă de la plan-detaliu, descoperim sufrageria casei lui Alex, apoi pe Alex însuşi), este evident că ne aflăm în faţa unui demers cinematografic ce se îndepărtează sensibil de norma noului val românesc (curent puternic infuenţat de estetica Dogme 95).
Spre deosebire de alte pelicule ale “neo-realismului" mioritic, în acest film nu veţi vedea cadre tremurate sau ecleraj minimal (adică folosirea pe cât posibil a luminii din locaţie, cu intervenţii minime din partea directorului de imagine), iar camerei de filmat nu-i e frică de prim-plan. Dimpotrivă, putem spune că “Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" este un film care îşi afirmă, cu discreţie, calofilia.
Fiecare imagine este construită atent, după normele clasice ale compoziţiei de cadru; de asemenea, fiecare element scenografic – îmbrăcămintea lui Alex, pereţii, mobila – se armonizează cromatic, pentru a da naştere unor compoziţii de culoare adesea foarte rafinate.

Un alt element de concepţie vizuală ce se manifestă pregnant în film este ponderea mare acordată unghiurilor subiective.
Este un device riscant, pe care îl întâlnim şi în “Pescuit Sportiv", primul lung-metraj al lui Sitaru; în mod surprinzător, şi acolo, şi aici, el funcţionează bine. Prin intermediul unghiurilor subiective ale diverselor personaje, suntem absorbiţi extrem de rapid şi eficient în substanţa poveştii – un efect psihologic oarecum firesc, din moment ce suntem puşi în situaţia de a vedea lumea literalmente prin ochii unui personaj.
În filmul nostru, folosirea frecventă a unghiurilor subiective funcţionează şi ca factor catalizator al empatiei spectator-protagonist: ne asumăm problemele lui Alex, pentru că privim prin ochii lui.

“Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" merită pe deplin premiile primite (Cel mai bun actor şi cea mai bună regie la festivalul de film de la Locarno, ediţia 2011); este o peliculă excelentă.
Care să fie oare reţeta succesului acestui film? În documentarul “Il tempo di viaggio", la un moment dat, Tonino Guerra îi pune lui Andrei Tarkovski următoarea întrebare, trimisă maestrului rus de către un fan (parafrazez): Despre ce ar trebui să facă filme un regizor? Tarkovski răspunde: să facă film despre ceea ce cunoaşte. Cu alte cuvinte, regizorul ar trebui să-şi tragă seva din propria experienţă de viaţă.
Într-un interviu, Adrian Sitaru mărturisea că trama ultimului său film este în mare măsură inspirată din propria biografie.
În artă, se pare, succesul merge mână în mână cu sinceritatea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *