Cronică de film: Clint Eastwood – “J. Edgar”

În anumite momente, pe parcursul proiecţiei, mă forţam efectiv să conştientizez că privesc un film de ficţiune, şi nu o docu-drama despre fondatorul Biroului Federal de Investigaţii.

Această estompare a graniţei dintre realitate şi ficţiune reprezintă, din punctul meu de vedere, calitatea de căpătâi a peliculei lui Eastwood – senzaţia pe care o încearcă spectatorul este aceea că priveşte istoria în desfăşurare: chiar sub ochii noştri, istoria personală a eroului se împleteşte cu succesiunea marilor evenimente, tot mai strâns, până când cele două formează un tot inextricabil, asemenea mănunchiurilor de fibre dintr-o sfoară de cânepă.

Aceste două paliere evenimenţiale (istoria privată a lui Hoover, respectiv fluxul marii istorii) se află, de-a lungul filmului, într-un perpetuu dialog. Un dialog din care descinde chiar drama centrală a protagonistului: lumea din jur se află în perpetuă transformare; vremurile se schimbă, preşedinţii SUA se succedă… în tot acest timp, Hoover rămâne pe loc, prizonier al propriilor obsesii; şi istoria îl lasă, încet-încet, în urmă. În anii ‘70, spre sfârşitul vieţii, un J. Edgar tot mai anacronic continuă să vâneze comunişti pe teritoriul SUA, în vreme ce frontul războiului rece se mutase de mult în afara ţării, în Coreea, Vietnam…

J. E. Hoover-ul lui Leonardo DiCaprio este aşadar prin excelenţă un personaj plat – el nu evoluează deloc pe parcursul acţiunii, rămânând mereu fidel crezului său, dar şi perpetuu înlănţuit de propriile obsesii şi slăbiciuni.
Având în vedere caracterul static al acestui personaj, capacitatea sa de a ne captiva, de a ne face să empatizăm, este cu adevărat uimitoare! Această putere de fascinaţie se datorează deopotrivă complexităţii psihologice a eroului pe care ni-l propun Eastwood şi DiCaprio, cât şi atenţiei cu care ne este descris.

Pe parcursul filmului, regizorul jonglează cu două planuri temporale distincte – planul prezent ne arată un Hoover aflat la amurgul carierei sale, obosit şi tot mai depăşit de evenimente; planul trecut ni-l înfăţişează pe protagonist în tinereţe, la începutul carierei şi pe parcrusul fulminantei sale ascensiuni profesionale (înfiinţarea FBI-ului, reprimarea agitatorilor bolşevici, lupta împotriva mafioţilor generaţiei Capone, etc.)
Legătura între cele două paliere cronologice ale naraţiunii se face prin intermediul autobiografiei pe care un Hoover bătrân o dictează unei succesiuni de tineri agenţi FBI – ghost writeri / grefieri ai biografiei venerabilului titan.

Prin intermediul celor două registre (prezent, trecut) ce se intersectează, ni se pune la dispoziţie o vedere panoramică asupra întregii vieţi a lui Hoover – un om pe care ajungem astfel să-l cunoaştem în profunzime şi să-l înţelegem.

Totul porneşte de la relaţia oedipiană cu o mamă dominatoare (interpretată magistral de către Judi Dench); această mamă îi imprimă lui Hoover o moralitate foarte strictă, obsesia pentru dreptate şi dorinţa de a urca în carieră, de a reuşi în plan profesional. Tot mama îl determină pe J. Edgar să-şi reprime propriile porniri homosexuale; drept urmare, relaţia sa cu Robert (Josh Hamilton), prietenul, secundul şi partenerul său de viaţă, se desfăşoară sub semnul frustrării şi al perpetuei negări – deşi pe cei doi bărbaţi îi leagă o dragoste sinceră, această iubire rămâne pururi neîmplinită.
În sfârşit, obsesia paranoidă a protagonistului pentru agitatorii şi partizanii comunişti infiltraţi pe teritoriul SUA îşi are obârşia într-o experienţă traumatică din tinereţe, de la începutul carierei sale de om al legii: în 1919, terorişti bolşevici pun o bombă în casa şefului său, Mitchell Palmer (Geoff Pierson); Hoover ajunge la faţa locului imediat după explozie. Palmer şi familia sa supravieţuiesc; cu toate acestea, în cuvintele lui Hoover însuşi, “acela a fost momentul în care mi s-au deschis ochii". Comuniştii din America devin, pentru J. Egar, o obsesie perpetuă.

Plastica imaginii este gândită în aşa fel încât să întregească şi să potenţeze atmosfera apăsătoare a filmului: o cromatică uşor desaturată, din care s-au eliminat tonurile calde, vibrează parcă în acelaşi registru cu starea afectivă sumbră a unui Hoover ajuns la bătrâneţe. De asemenea, în zonele de maximă expunere ale cadrelor, imaginea este puţin arsă (supraexpusă), ceea ce dă filmului un look vintage, de peliculă a anilor ‘70 – nu întâmplător, aceasta este chiar epoca în care se desfăşoară palierul cronologic ce, în logica acţiunii, corespunde prezentului (începutul deceniului şapte, sfârşitul carierei lui J. Edgar).
Momentele de flashback ce construiesc palierul “trecut" sunt privite din perspectiva protagonistului bătrân al prezentului – motiv pentru care aceeaşi paletă cromatică rece, acelaşi ecleraj şaptezecist în uşoară supraexpunere, sunt întrebuinţate pentru ambele planuri temporale.

"J. Edgar" este un film profund psihologic, captivant, şi nu în ultimul rând, foarte bine realizat. Iar protagonistul eponim, întruchipat de către Leonardo DiCaprio, este departe de a fi un erou hollywoodian clasic, infailibil şi invulnerabil. Dimpotrivă, Hoover ni se înfăţişează ca o figură prin excelenţă imperfectă, aflată în luptă atât cu adversarii din afară cât şi cu proprii demoni interiori.
Prin acest film, Clint Eastwood ne aminteşte că, în spatele eroilor “de basm" ai mitologiilor naţionale se află oameni. Simpli oameni; nimic mai puţin, nimic mai mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *