Cronică de film: David Mamet – “Redbelt”

David Mamet e cunoscut mai ales ca dramaturg şi ca scenarist de film – la ora actuală, el este unul dintre cei mai titraţi scenarişti de la Hollywood. A scris filme celebre precum “The Poastman Always Rings Twice" (1981, regia Bob Rafelson, cu Jack Nicholson şi Jessica Lange), “The Untouchables" (1987, regia Brian De Palma, cu Kevin Constner, Robert de Niro şi Sean Connery) sau “Hannibal" (2001, regia Ridley Scott, cu Anthony Hopkins şi Julianne Moore, continuare a clasicului “Silence of the Lambs"). Mamet a scris şi un număr de cărţi despre teatru, film şi nu numai; nu în ultimul rând, el are la activ un număr de filme în regie proprie. “Redbelt" este cel mai recent film pe care l-a regizat.

Am spus că “Redbelt" este un film onest. Regizorul-scenarist practică el însuşi, de ani buni, jiujitsu brazilian. Ca atare, perspectiva sa artistică vine din interiorul lumii artelor marţiale, nu din afară. Avem de-a face cu un film izvorât din experienţele personale ale regizorului, trăite în atmosfera axiologică şi morală a unui dojo de jiujitsu. Şi acest lucru se vede: protagonistul din “Redbelt" se străduieşte să urmeze cu stricteţe codul moral şi valoric rigid al artelor marţiale japoneze; iar luptele din film sunt diferite de cele întâlnite în alte pelicule cu “bătăi" – după mărturisirea regizorului însuşi, s-a întreprins un efort concertat de a face ca luptele să se apropie cât mai mult de realitatea confruntărilor jiujitsu. În acest scop, Mamet a cooptat în echipa de filmare o întreagă pleiadă de luptători de arte marţiale profesionişti. Unora dintre aceştia li s-au încredinţat chiar roluri în film.
Înainte de a trece la analiza tramei din “Redbelt", cred că ar fi oportun să discutăm un pic despre jiujitsu, şi despre spiritul artelor marţiale japoneze, în general. Altfel, dilema morală cu care se confruntă protagonistului filmului l-ar putea nedumeri pe cititor.

Jiujitsu este o artă marţială japoneză axată mai puţin pe lovirea adversarului, folosindu-se în schimb o combinaţie de aruncări, prize şi tehnici articulare pentru a-l înfrânge pe oponent. Termenul “jiujitsu" (“jujutsu" în japoneză) este un cuvânt compus, format din “ju" (însemnând supleţe, flexibilitate, a ceda) şi “jutsu" (ceea ce s-ar traduce prin “artă" sau “tehnică"). Aşadar, o traducere aproximativă a numelui acestei arte marţiale ar fi “tehnica (sau arta) supleţii".
Nu se ştie cu siguranţă când a fost inventat jiujitsu, sau cine este creatorul său. Ştim doar că această artă marţială este practicată de samurai începând cu secolul al XVI-lea, scopul său iniţial fiind acela de a-i oferi unui luptător echipat doar cu arme şi armură uşoare mijloacele de a înfrânge un adversar mult mai bine înarmat. Prin urmare, la origini, jiujitsu nu era întocmai o artă a luptei fără arme – ci una de luptă cu arme mici şi uşoare. Formele mai moderne de jiujitsu renunţă, treptat, la arme; de asemenea, ele sunt destinate înfrângerii unui adversar fără armură – ca atare, se pune un mai mare accent pe folosirea punctelor de presiune.

Forma specifică de jiujitsu evocată în filmul lui Mamet este aşa-numitul jiujitsu brazilian. În fapt, această formă braziliană este un derivat al judo – un stil de jiujitsu epurat şi mult simplificat, dezvoltat de către Jingoro Kano în 1882. Spre deosebire de stilul său părinte (judo), jiujitsu-ul brazilian pune un mult mai mare accent pe lupta la sol – una dintre ideile de bază ale stilului fiind că o persoană mai mică şi mai slabă, deşi va fi repede pusă la pământ, poate să învingă un adversar mult mai puternic, folosind corect tehnicile articulare şi prizele specifice luptei la sol.

Dincolo de tehnicile de luptă pe care trebuie să şi le însuşească, un practicant de arte marţiale japoneze este de asemenea condiţionat de un cod moral şi valoric foarte strict. Cu toate că acest cod variază de la o şcoală şi de la un stil la altul, principiile centrale sunt întotdeauna aceleaşi: respectă-ţi colegii de dojo (şcoala de arte marţiale); respectă-ţi sensei-ul (profesorul); străduieşte-te să-ţi onorezi dojo-ul în tot ceea ce faci, inclusiv în viaţa de zi cu zi, fiindcă toate acţiunile tale se reflectă asupra dojo-ului; de aceea fii întotdeauna politicos; fii perseverent; fii corect; fii bun; şi mai cu seamă, trebuie să te abţii de la un comportament violent şi necontrolat, urmărind echilibrul şi pacea în toate; recurgerea la violenţă este doar ultima opţiune, pe care o vei folosi doar atunci când orice posibilitate de soluţionare paşnică a conflictului a fost epuizată; în principiu, unui practicant de arte marţiale japoneze îi este interzis să folosească în afara dojo-ului tehnicile de luptă învăţate – excepţie făcând doar situaţiile de forţă majoră când lupta este inevitabilă.
Protagonistul din “Redbelt", Mike Terry (interpretat de Chiwetel Ejiofor) este un instructor de jiujitsu care se străduieşte să ducă o viaţă conformă cu toate aceste principii. Şi de aici izvorăsc toate necazurile sale. Mike are veşnic probleme financiare – afacerea lui cu dojo-ul nu merge atât de bine pe cât ar trebui, şi soţia sa, Sondra (Alice Braga) este mereu nevoită să-l ajute cu bani proveniţi din propria afecere profitabilă – motiv de nemulţumire pentru soţie, care îi cere lui Mike să găsească un mijloc de a face mai mulţi bani. Mike, pe de altă parte, refuză să lupte în meciuri sportive de arte marţiale (o importantă sursă potenţială de venit), spunând că înfruntarea sportivă îl slăbeşte pe războinic, spre deosebire de lupta reală. Însă Sondra nu e obişnuită cu sărăcia – la urma urmei, ea provine dintr-o familie de antreprenori (a se citi mici mafioţi) brazilieni.

Acest conflict mocnit, pe teme pecuniare, între cei doi soţi subliniază tema leitmotiv a filmului: anume tensiunea dintre imperativul unei vieţi onorabile şi dorinţa de bani, dintre exigenţele materiei şi cele ale spiritului. Conflictul dintre soţi nu reprezintă însă decât una din multiplele axe conflictuale ale filmului: “Redbelt" are o dramaturgie complexă.

Unul din elevii lui Mike, Joe Collins (Max Martini), e poliţist; Mike îi făcuse rost lui Joe de o a doua slujbă, ca paznic la clubul fratelui soţiei sale; însă acest cumnat nu l-a plătit pe Joe, şi Joe şi-a dat demisia. Mike se duce la barul lui Bruno (cumnatul său), pentru a-l convinge pe acesta să-i plătească poliţistului salariile restante. Însă Bruno nu poate fi convins. Ulterior, în acelaşi bar, Mike îl salvează pe Chet Frank (Tim Allen), celebru star de filme de acţiune, dintr-o încăierare cu nişte agresori. În semn de mulţumire, Chet îi invită pe Mike şi pe soţia sa la cină. Mike este cooptat în echipa de filmare a peliculei de acţiune în care joacă Chet, iar soţiile celor doi antamează o relaţie de afaceri foartre promiţătoare. Mike primeşte de la Chet un ceas de aur foarte scump. Însă maestrul de arte marţiale îi dăruieşte ceasul de aur elevului său, poliţistul Joe – onoarea o cerea, din moment ce Joe nu fusese remunerat pentru slujba de paznic la club de care îi făcuse rost chiar maestrul său. Şi de aici, lucrurile iau o turnură foarte proastă: când Joe încearcă să amaneteze ceasul primit, se descoperă că respectivul ceas fusese furat. Joe refuză să-i spună şefului său de secţie de unde are obiectul respectiv, pentru că nu vrea să aducă dezonoare asupra dojo-ului. În consecinţă, poliţistul e suspendat din funcţie. Se declanşează un întreg lanţ de evenimente cauză-efect, întâmplări ce îi dezvăluie lui Mike promiscuitatea morală a noilor săi prieteni din lumea filmului. În final, pentru a face rost de bani, maestrul jiujitsu este nevoit să-şi încalce principiile, participând la un turneu sportiv de arte marţiale organizat chiar de familia soţiei sale (micii mafioţi brazilieni). Trădat de soţie, rămas singur în faţa unei conspiraţii perfide, Mike trebuie să-şi asume, o dată pentru totdeauna, alegerea care l-a bântuit în diferite forme pe tot parcursul filmului: banii, sau onoarea dojo-ului, a stilului şi a maestrului său?

La nivel formal, “Redbelt" este un film excelent realizat – bine jucat, înzestrat cu un montaj alert şi cu o dramatrugie de mare clasă, excelent dozată, fără timpi morţi; dialoguri vii, replici memorabile, nicio clipă de plictiseală. Nu ne puteam aştepta la mai puţin din partea scenaristului David Mamet.

Secvenţele de luptă arată bine, foarte realist – tehnicile folosite sunt autentice, fără coregrafii exagerate, fără efecte speciale “chinezeşti". Singurul reproş pe care l-aş putea aduce filmului se leagă de povestea sa un pic prea idealizată: avem un erou clar, care este exclusiv bun, şi o pleiadă de personaje absolut negative. În viaţă, lucrurile nu sunt niciodată atât de lipsite de echivoc. Însă balanţa se echilibrează dacă privim “Redbelt" ca fiind un soi de basm modern. Şi cred că acesta este, într-adevăr, cel mai corect mod de a ne raporta la pelicula lui Mamet. De altfel, în caracterul său un pic naiv rezidă o mare parte din farmecul filmului: Mike Terry este eroul ingenuu care se confruntă cu o lume coruptă. Şi atunci, ne putem bucura pe deplin de fiecare izbândă a sa.
În altă ordine de idei, “Redbelt" este o vizionare obligatorie pentru oricine doreşte să ia un prim contact cu valorile morale ale şcolilor marţiale japoneze. În formele lor moderne, artele marţiale nipone sunt mult mai mult decât simple sisteme de luptă: ele reprezintă poziţii ontologice – moduri de a fi şi de a trăi în lume. Această axiomă esenţială constituie matricea ascunsă, fundamentală, a filmului lui Mamet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *