Cronică de film: “Kiddo” – tu faci filmul

“Kiddo" este povestea unei tinere provenite dintr-un mediu social defavorizat; fata (interpretată de Anamaria Maier) locuieşte cu familia ei înr-o mahala mizeră de la marginea unui oraş; tatăl ei (Adrian Titieni) este alcoolic şi violent, mama absentă – probabil a murit; Kiddo (după cum îi e porecla) este singura care aduce bani în casă – munceşte cu ziua, cărând saci de ciment ca să-i poată întreţine pe tatăl beţiv şi pe fratele ei handicapat (interpretat de Vlad Şpilca).

Singura defulare a tinerei, singurul ei mod de a evada din această existenţă îngrozitoare, este sportul; mai exact, boxul. Kiddo boxează la un club din oraş. În acest mediu competitiv fata primeşte afecţiunea şi suportul moral pe care nu i le oferă familia – o sprijină atât colegii de club cât şi (mai ales) antrenorul (Constantin Florea). Acesta din urmă o admiră pe fată pentru intensitatea şi dăruirea totală pe care o investeşte în fiecare antrenament, în fiecare luptă.

Bun. Povestea în sine nu este foarte originală. Originalitatea acestui proiect cinematografic rezidă altundeva : în interactivitate. Noi, spectatorii din sală, suntem chemaţi să participăm direct la fiecare decizie grea pe care o are de făcut protagonista pe parcusrul filmului. Spre exemplu: tatăl fetei vine beat la clubul de box – îşi bruschează fiica şi îi spune să vină imediat acasă. Ce va face Kiddo? Se va supune sau îşi va sfida tatăl, rămânând la club? Alternativa este pusă în mâinile noastre, ale spectatorilor: suntem rugaţi să votăm pentru una sau cealaltă soluţie, ridicând, în obscuritatea cinematografului, unul din cele două beţişoare fosforescente (roşu şi albastru) ce ne-au fost încredinţate la intrarea în sală.

Pe parcursul proiecţiei suntem puşi de mai multe ori în faţa unor astfel de alternative. În funcţie de soluţia aleasă de către majoritate, acţiunea filmului ia, de fiecare dată, o turnură uşor diferită. Traiectoria dramaturgică astfel construită prin sufragiu democratic ne duce către unul din cele două deznodămâmnturi posibile, însă diametral opuse. Nu întâmplător, motto-ul acestui experiment cinematografic este “tu faci filmul".

Proiectul “ Kiddo" este valoros în primul rând pentru că îl pune pe spectator în faţa uneia dintre marile probleme clasice ale filosofiei: cea a liberului arbitru. Care sunt criteriile care ne îndrumă în opţiunile noastre de viaţă? Ce înseamnă o alegere corectă? În ce măsură putem anticipa consecinţele propriilor noastrea acţiuni? Sau, după cum spune regizorul Millo Simulov:
“ […] în viaţa reală există tot timpul momente în care trebuie să alegi. Şi de câte ori nu ne-am dorit să putem apăsa pe undo sau back sau ne-am pus întrebarea « Ce-ar fi fost dacă…? » « Stânga sau dreapta? » – « Stau sau plec? » “

Aşadar noile mijloace media sunt folosite cu discernământ în slujba unei problematici profunde, care constituie însuşi nucleul dur de semnificaţie al filmului. Bravo!
Fireşte, “Kiddo" nu este lipsit de stângăciile inerente oricărui debut cinematografic obişnuit: pe alocuri dramaturgia manifestă unele slăbiciuni de logică – un evident produs secundar al dorinţei de a o pune pe protagonistă (implicit, pe spectatori) în faţa câtor mai multe alternative, în scurtul interval al celor treizeci şi ceva de minute de proiecţie. În aceeaşi ordine de idei (şi, cred, din aceleaşi motive), întâlnim multe ţipete, multă violenţă pentru un film atât de scurt: situaţiile dramatice sunt aglomerate una într-alta, fără a li se da suficient timp să se dezvolte, să “respire".

De altfel este destul de clar că proiectul a fost conceput iniţial la o altă scară, realizatorii fiind ulterior nevoiţi să-l reducă la dimensiunile unui mediu-metraj din cauza restricţiilor financiare. Regizorul Millo Simulov caută în prezent finanţări pentru a-şi aduce proiectul la proporţiile sale fireşti – cele de lung-metraj. În atenţia celor dispuşi să sprijine tinerii cineaşti români…
Cred cu adevărat că proiectul “Kiddo" merită să fie sprijinit, ajutat să crească. Slăbiciunile sale actuale sunt în cea mai mare parte rodul limitărilor financiare. Aşa cum se prezintă acum, “Kiddo" este doar un showcase pentru ceea ce ar putea deveni: un lung-metraj multimedia în care tehnicile romanului interactiv sunt “măritate" cu cinematograful clasic; o peliculă originală, inovativă, care ne oferă întotdeauna filmul pe care îl merităm. Filmul pe care ni l-am ales noi înşine, grăbit, impulsiv, fără a putea vreodată cunoaşte deplinele consecinţe ale propriilor noastre opţiuni.
În “Kiddo" ne jucăm cu liberul arbitru. Orbeşte. Exact ca-n viaţă.

P.S.
Pentru cei interesaţi, filmul ce face obiectul prezentei cronici se va proiecta pe 9 iunie, la TIFF (Transilvania Film Festival), în regim de proiecţie specială (în afara competiţiei).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *