Cronică de film: Lars von Trier – “Melancholia”

Avem de-a face cu o peliculă intimistă: ni se arată doar felul în care o singură familie gestionează iminentul cataclism; nu ştim ce se întâmplă, în acest timp, pe mapamond. Vedem doar două surori, în faţa sfârşitului lumii.

O uriaşă planetă telurică se află pe traiectorie de coliziune cu Pământul. Astronomii cred că giganticul corp cosmic botezat Melancholia ne va ocoli, oferindu-ne doar un minunat spectacol ceresc. Se înşeală.
Filmul lui von Trier se deschide cu o succesiune de cadre în slow-motion pronunţat, extrem de picturale, simbolice, evocative pentru tema şi substanţa filmului şi plasate pe fundalul unei muzici monumentale, ce aminteşte vag de coloana sonoră din “Odiseea spaţială 2001". Aceste imagini sunt înţesate cu referinţe culturale din sfera filmului şi a artelor plastice. Unele dintre ele îşi trag seva din pictura suprarealistă; altele trimit către autorii de cinema care par a-l fi inspirat pe von Trier în realizarea acestui ultim film.

La drept vorbind, niciun alt film de până acum al regizorului danez nu pare a-şi trage seva într-o atât de mare măsură din alţi cineaşti. Am pomenit deja muzica ce aminteşte de cea din “Odiseea spaţială" a lui Kubrick. Izolarea protagoniştilor şi atmosfera tot mai tensionată din a doua parte a filmului aminteşte de filme precum “El angel exterminator" al lui Buñuel. O altă pecete stilistică inconfundabilă este cea a lui Tarkovski: imensa planetă albastră ce se rostogoleşte implacabil către Pământ, devenind, pe parcursul filmului, un veritabil supra-personaj, este fără îndoială o rudă îndepărtată a planetei inteligente din “Solaris"-ul tarkovskian.

Dar să revenim la intriga filmului “Melancholia". În primul rând, trebuie precizat faptul că deznodământul este anunţat încă din primele cadre – una din acele imagini în ralenti despre care vorbeam mai devreme arată cum un gigantic corp ceresc albastru loveşte micul nostru Pământ (raportul dintre dimensiunile celor două planete este aproximativ similar cu cel dintre Pământ şi Lună).
Prin urmare, cea mai mare surpriză potenţială a filmului ne este “vândută" încă din primele minute – sfârşitul lumii va sosi. Atunci, cu ce va mai întreţine oare von Trier interesul publicului vreme de două ore?

Cu o nuntă. Da. Imediat după succesiunea de imagini apoteotice în slow-motion, suntem plonjaţi drept în miezul unei mici dramolete de familie. Prima mare surpriză. Orizontul de aşteptare al spectatorului este complet bulversat – deodată, ne uităm la un cu totul alt film decât ceea ce ni se anunţase.
Prima jumătate a filmului (pelicula lui von Trier este divizată în două părţi, fiecare purtând numele uneia dintre cele două surori protagoniste) este consacrată nunţii Justinei (Kirsten Dunst). Totul debutează într-un ton extrem de jovial, chiar comic – limuzina însurăţeilor se blochează în meandrele unui drum de munte îngust: automobilul este prea lung pentru a putea negocia curbele foarte strânse.
Pe parcursul derulării banchetului de nuntă – ce se desfăşoară în conacul izolat al soţului lui Claire (Charlotte Gainsbourg), sora Justinei – atmosfera veselă a evenimentului se alterează treptat: Gaby (Charlotte Rampling), mama celor două surori, este o femeie acră, antisocială, dacă nu de-a dreptul sociopată; dispoziţia ei morocănoasă şi faptul că respinge în mod public valorile căsătoriei sunt pe punctul de a ruina buna dispoziţie a nuntaşilor. Apoi Justine devine tot mai sumbră, mai retrasă. Părăseşte în repetate rânduri petrecerea şi înţelegem, din discuţiile private dintre ea şi Claire, că Justine are anumite probleme psiho-emoţionale; John (Kiefer Sutherland), soţul lui Claire, îşi manifestă iritarea în legătură cu faptul că, în ciuda sumei imense de bani pe care a cheltuit-o pe această nuntă, Justine tot nu este fericită.

Şi uite-aşa, încet-încet, dintr-o comedioară romantică pe teme matrimoniale ne pomenim aruncaţi în mijlocul unei veritabile drame psihologice în cea mai pură tradiţie a filmului scandinav (Bergman, Gabriel Axel) – a doua mare surpriză.
Doar că nu este chiar o dramă psihologică; fiincă originile, resorturile intime ale multiplelor patologii psihice pe care le întâlnim nu sunt niciodată explicitate: ştim care sunt simptomele, dar nu aflăm cauzele.
Cert este că asupra sărbătorii se aşterne în mod insidios o atmosferă apăsătoare: spleen, lipsă totală de comunicare interumană. Tot mai deprimată, Justine caută consolare în braţele mamei, apoi ale tatălui său: nici unul dintre cei doi nu se arată capabil de a-şi îndeplini misiunea părintească; mama îi dă Justinei un răspuns tăios, apoi o dă afară din cameră. Tatăl laş, superficial şi distrat părăseşte petrecerea în ciuda faptului că fiica sa îl rugase să rămână peste noapte: ea îi spusese că simte nevoia să i se destăinuie.
Într-o tot mai mare măsură, ne dăm seama de superficialitatea şi ipocrizia funciară a tuturor celor prezenţi. În final, totul se arată a fi gol de conţinut, găunos. Iar baloanele de hârtie cu lumânări aprinse pe care nuntaşii le lansează către cer, învestite cu dorinţe bune pentru însurăţei, devin un simbol al precarităţii relaţiilor interumane; într-un alt registru, ele semnifică precaritatea condiţiei omului în Univers. Înainte de a se putea înălţa, unele baloane iau foc.
La sfârşitul petrecerii mirele pleacă şi el, descurajat de atitudinea dinstantă şi absentă a Justinei. Suntem lăsaţi să întelegem că tânăra căsnicie s-a sfârşit înainte de a începe. Şi totul capătă aparenţa unei farse groteşti. “Ai încercat, ai făcut tot ce ai putut", îi va spune mai târziu Claire lui Justine. Am putea deduce că totul nu a fost decât o nuntă aranjată special pentru surioara “bolnăvioară". Trist, absurd şi gol.

A doua parte a filmului, intitulată “Claire", o are ca principală progatonistă pe sora Justinei. Vedem acum urmările nunţii eşuate. Justine cade într-o depresie profundă. Claire şi John o aduc pe tânără să locuiască la ei. Justine este aproape catatonică – nu poate nici măcar să facă baie singură.
Acum, în partea a doua, reapare în mod total neaşteptat tema apocalipsei, pe care o anunţa începutul filmului. Astronomii au descoperit o planetă telurcă ce va trece foarte aproape de Pământ, fapt care o îngrijorează foarte mult pe Claire. John, soţul ei, un astronom amator, este foarte entuziasmat de spectaculosul eveniment ceresc ce va să vie; el încearcă să calmeze anxietatea crescândă a soţiei sale.

Dacă apropierea imensei planete albastre – pe care oamenii de ştiinţă au botezat-o Melancholia – o aduce, treptat, pe Claire în pragul unei căderi nervoase, evenimentul pare a avea un efect total opus asupra Justinei. Pe zi ce trece, ea devine tot mai calmă, mai sigură pe sine, mai împăcată. Raportul de forţe dintre cele două surori se inversează treptat, Justine devenind cea puternică, în faţa unei Claire tot mai vulnerabile şi labile.
La un moment dat, Justine îi spune surorii sale că Pământul este malefic; acesta e singurul loc din Univers unde există viaţă, iar viaţa este malefică. De aceea, Justine este convinsă că planeta noastră va fi distrusă.
“De unde ştii?", întreabă Claire.
“Pur şi simplu ştiu. Eu ştiu lucruri."

În acest punct, începem să întrevedem existenţa unei legături tematice subtile între prima şi cea de-a doua jumătate a filmului. Dacă în prima parte am văzut manifestându-se ipocrizia şi lipsa de substanţă a relaţiilor dintre oameni – răceala, spleen-ul, izolarea individului în mijlocul semenilor săi – acum, in partea a doua, Melancholia (un corp ceresc cu nume sugestiv) vine să pedepsească omenirea pentru păcatul său capital – neiubirea aproapelui.
Dintr-o altă perspectivă, putem la fel de bine înţelege că apropierea uriaşei sfere albastre predispune oamenii către spleen şi… melancolie, în virtutea aceluiaşi mecanism prin care alterează comportamentul animalelor (în partea a doua a filmului există momente în care păsările zboară haotic, dezorientate, sau ciripesc intens pentru ca apoi să tacă brusc şi inexplicabil; de asemenea, caii din grajdul vilei sunt foarte agitaţi).

Oricum am alege să privim lucrurile, în această parte a doua, planeta Melancholia devine un suprapersonaj cu drepturi depline, prezenţa ei tot mai pregnantă pe bolta cerească înrâurind în mod direct acţiunile şi starea de spirit a protagoniştilor. Cei patru (Justine, John şi Claire şi fiul lor, Leo – interpretat de Cameron Spurr) sunt complet izolaţi în conacul lor, în faţa unui deznodământ pe care, iniţial, doar îl presimt vag. Ulterior, venirea sfârşitului tuturor lucrurilor devine o teribilă certitudine.
John alege să îşi ia viaţa. În faţa unei Claire tot mai agitate şi deznădăjduite, Justine este cea care îşi ajută sora şi nepotul să gestioneze îngrozitorul moment apocaliptic.
Imaginea finală este reprezentativă pentru condiţia omului în Univers: trei fiinţe umane se ghemuiesc sub un acoperământ simbolic făcut din beţe, pe fundalul albastru al uriaşei planete Melancholia, care umple întreg orizontul în ultimele clipe dinaintea impactului.

Cu “Melancholia", Lars von Trier propune o abordare extrem de europeană a unei teme consacrate de către Hollywood: un end-of-the-world movie realizat în cheie intimistă.
Filmul este captivant, original şi înzestrat cu o distribuţie alcătuită din actori “grei" (Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Charlotte Rampling, Keifer Sutherland).
Trebuie văzut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *