Cronică de film: Michel Hazanavicius – “L’Artiste”

“L’Artiste" este un film “auto-referenţial" – adică un film despre film, sau mai exact, despre un moment din istoria cinematografului; ca atare, el se înscrie în tradiţa unor titluri ilustre, precum “Cântând în ploaie" sau “Cinema Paradiso".
După cum vom vedea, în această paradigmă auto-referenţială convenţia absenţei sunetului de cadru (avem acompaniament instrumental, ca la orice film mut care se respectă) funcţionează foarte bine – mai ales pentru că intriga ne aşează într-un moment foarte specific al istoriei marelui ecran: sfârşitul anilor ’20 – apariţia sunetului.

Cortina se deschide în 1927 – facem cunoştinţă cu George Valentin (Jean Dujardin), mare june-prim Hollywood-ian al filmului mut. La premiera celui mai recent film al său, jocul hazardului îl aduce pe George faţă în faţă cu una dintre înfocatele sale fane: tânăra Peppy Miller (Bérénice Bejo). Treptat, între cei doi se înfiripă o dragoste nemărturisită şi imposibilă – fiindcă George este deja căsătorit cu Norma (Bitsie Tulloch), o soţie acră şi dezabuzată.
Punctul de cotitură al intrigii are loc atunci când studiourile Kinograph (unde este angajat George Valentin) introduc sonorul în filmele lor. George refuză să se adapteze schimbării; în cele din urmă, Al Zimmer (John Goodman) – şeful studiourilor – îl concediază pe Valentin, spunând că publicul vrea chipuri noi, chipuri care vorbesc. George hotărăşte să facă pe propria cheltuială un film mut, pentru a demonstra lumii că el poate avea succes chiar şi fără sunet. Între timp Peppy Miller, tânăra fană a protagonistului, îşi începe propria carieră cinematografică. Dinamica dramaturgiei filmului se structurează în jurul raportului dintre aceste două personaje – star-ul filmului mut ajuns la zenit odată cu apariţia sonorului şi tânăra starletă a filmului vorbit, a cărei carieră e în plină ascensiune.

Din punct de vedere formal, pelicula lui Hazanavicius respectă toate canoanele filmului mut: folosirea inserturilor pentru a suplini absenţa dialogurilor audibile (doar acolo unde introducerea unui insert este indispensabilă înţelegerii poveştii), muzica de acompaniament realizată în stilul specific epocii, unic fundal sonor al imaginilor tăcute; însăşi naivitatea plină de candoare pe care ne-o arată, pe alocuri, firul narativ este în spiritul pretextelor dramaturgice copilăroase ale primelor decenii de cinema.

Singura abatere de la canonul mut survine atunci când în anumite secvenţe sunt, totuşi, introduse sunete de cadru – însă cu scopul precis de a scoate în evidenţă complexul pe care îl dezvoltă protagonistul în legătură cu sunetele şi cuvintele. Spre exemplu, la un moment dat, George are un coşmar în care sunetele ambientale apar şi se accentuează treptat până la insuportabilitate, în vreme ce el rămâne, în continuare, mut, fără glas.

Teama actorului de film mut faţă de sunet şi cuvânt este una din temele extrem de importante ale filmului – o temă care îşi găseşte un fundament real în istoria cinematografiei: atunci când a fost introdus sonorul, foarte multe vedete ale ecranului au rămas, peste noapte, fără slujbă. Defectele de vorbire sau accentele lor ciudate, străine, erau total incompatibile cu exigenţele filmului vorbit – un neajuns pe care expresivitatea chipurilor lor nu îl putea compensa.

În aceeaşi manieră uşor naivă despre care vorbeam mai devreme, “L’Artiste" face uz, pe alocuri, de un simbolism extrem de transparent, şi tocmai de aceea savuros. Spre exemplu: imediat după ce este concediat de către directorul studiourilor Kinograph, din întâmplare, George Valentin se întâlneşte cu Peppy Miller, în casa scărilor. Cei doi poartă o scurtă discuţie, în vreme ce, în jurul lor, oameni coboară şi urcă încontinuu. Cariera lui Valentin este pe punctul de a intra în declin – el se află în coborâre pe scări. Peppy, pe de altă parte, tocmai a fost angajată la Kinograph: ea tocmai urcă scara. Pe tot parcursul conversaţiei lor, Peppy stă cu câteva trepte mai sus decât George.
În virtutea aceluiaşi mecanism de semnificare, după câţiva ani, la o trecere de pietoni, în spatele unui George trist şi îmbătrânit vedem în planul doi o firmă ce face aluzie la condiţia sa de “fallen star".

Să nu vă închipuiţi însă că filmul lui Hazanavicius vă va refuza “prăjitura" unui happy end! În secvenţa finală a filmului, protagonistul îşi găseşte, până la urmă, “vocea de ecran"… vă las pe voi să descoperiţi cum şi de ce.

“L’Artiste" este un film minunat. Un instant classic, un film original şi îndrăzneţ care îi va bucura în mod special pe cinefilii nostalgici: atmosfera Hollywood-ului anilor ’20-’30 permează fiecare fotogramă. Însă (şi aici “L’Artiste" străluceşte cu adevărat) absenţa sunetului de cadru nu reduce cu nimic atractivitatea filmului în ochii publicului larg: minunata expresivitate a actorilor compensează pe deplin absenţa cuvintelor – exact ca în peliculele erei mute!
“L’Artiste" nu este un film de nişă. Este în schimb un film de referinţă. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să îl rateze!

P.S.

A propos, în cazul în care pledoaria mea nu v-a convins, trebuie să ştiţi că “L’Artiste" a câştigat o mulţime de premii. Le amintesc aici doar pe cele mai prestigioase.
La Cannnes: Palme D’Or, Premiu pentru cel mai bun actor (Jean Dujardin) şi nu în ultimul rând, Palm Dog (premiul special pentru animale) acordat câinelui Uggie, care îşi încheie aici, în triumf, o îndelungată şi fructuoasă carieră de “actor" canin – zece ani petrecuţi în serviciul cinematografiei americane.
Foarte recent, filmul lui Hazanavicius a câştingat cinci premii Oscar: Cele mai bune costume (Mark Bridges), Cea mai bună regie (Michel Hazanavicius), Cea mai bună muzică originală (Ludovic Bource), Cel mai bun rol principal masculin (Jean Dujardin), şi nu în ultimul rând, Cel mai bun film.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *