Cronică de film: Pedro Almodóvar – “La piel que habito”

Robert Ledgard (Antonio Banderas) este un celebru şi foarte bogat chirurg plastician – un adevărat geniu în domeniul său. Însă viaţa sa poartă pecetea perpetuei tragedii. Soţia sa se îndrăgosteşte de fratele său vitreg Zeca (Roberto Álamo), şi cei doi încearcă să fugă împreună. Însă fugarii au un accident de maşină – Zeca scapă fără o zgârietură, însă soţia lui Ledgard arde de vie în maşina distrusă. Robert reuşeşte să îşi salveze soţia – după luni de zile de operaţii reconstructive, femeia este stabilă, aproape întreaga ei piele fiind înlocuită. Însă într-o zi, biata soţie îsi vede reflexia într-un geam, pentru prima dată de la tragedie. Privindu-şi chipul desfigurat, ea disperă şi se aruncă pe fereastră – se prăbuşeşte în curtea casei, chiar la picioarele fiicei sale.
Aici începe coşmarul fiicei soţilor Ledgard, Norma (Blanca Suárez); fata este internată într-o clinică psihiatrică – îi trebuie şase ani pentru a putea depăşi trauma sinuciderii mamei. La capătul acestei lungi perioade de vindecare, Norma se duce la o petrecere cu tatăl său – prima sa ieşire în societate de după tragedie; la petrecere, îl cunoaşte pe tânărul Vicente (Jan Cornet). Acesta o ademeneşte pe Norma într-o plimbare prin grădină, apoi încearcă să facă dragoste cu ea; atunci când fata se opune, Vicente se află la graniţa foarte friabilă dintre sex şi viol: el încearcă să amuţească ţipetele fetei, apoi, temându-se să nu fie descoperiţi, îi aplică Normei o palmă puternică, ce o lasă pe tânără inconştientă. Vicente fuge. Robert Legrand îşi descoperă fiica leşinată în grădină. Când se trezeşte, ea este în stare de şoc – este din nou internată la clinica psihiatrică, unde singurul lucru care o scoate din catatonie e vederea tatălui: atunci când Robert vine să o viziteze, ea intră într-o stare de panică exprimată prin gesturi disperate şi gemete onomatopeice – în mintea Normei, tatăl este identificat cu violatorul.

Este rândul lui Robert să se răzbune – celebrul chirurg plastician îl capturează şi sechestrează pe Vicente, agresorul fiicei sale. Atunci când Norma, ajunsă la limita deznădejdii, alege să-şi ia viaţa aruncându-se pe fereastră asemenea mamei sale, Robert Ledgard decide să îşi ducă răzbunarea cu un pas mai departe: el îl sedează pe Vicente pentru a-l supune unei operaţii de chirurgie plastică radicale. Din acest moment, Vicente devine cobaiul briliantului chirurg – proiectul său ştiinţific clandestin; chirurgul îşi modelează subiectul după bunul plac, schimbându-i identitatea şi transformându-l, pas cu pas, în propria creatură – rezultatul final este, într-un anume sens, un veritabil monstru al doctorului Frankenstein. Fidel arhetipului fixat de către romanul gotic al lui Mary Shelley, Almodóvar îi îngăduie, în final, monstrului să se răzbune pe propriul creator.

În rândurile de mai sus am oferit o sinteză în linii mari a eveimentelor filmului, aşa cum se prezintă ele în ordine cronologică. Este un compromis pe care l-am făcut de dragul clarităţii – fiindcă formula narativă pentru care a optat regizorul nu este defel una cronologică; în fapt, Almodóvar jonglează în mod iscusit cu planurile temporale, astfel încât să creeze surprize şi răsturnări de situaţie pe care o narare liniară nu le-ar fi îngăduit. Nu vă voi oferi detalii – vedeţi filmul.

Într-o altă ordine de idei, mereu am apreciat la Almodóvar faptul că, în ciuda temelor şocante pe care le abordează, filmele sale nu au niciodată vreun strop de vulgaritate. Dimpotrivă, ele sunt estetizante, chiar calofile!
Nici “La piel que habito" nu se abate de la canonul estetic practicat de către regizorul spaniol. Fiecare cadru este construit cu atenţie acribică şi cu mult gust; eclerajul folosit, alăturarea de culori şi “desenul" cadrelor sunt adesea tributare convenţiilor compoziţionale ale picturii. De altfel, tema plastică centrală a filmului descinde direct din pictură: nudul feminin. Discursul lui Almodóvar despre nud începe cu pereţii vilei doctorului Ledgard – tablourile ce se profilează în planul doi înfăţişează nuduri din diverse epoci ale istoriei artei: “Venus din Urbino" al lui Tiţian, un nud de secol XVII, nuduri suprarealiste. Apoi, însuşi modul în care aparatul de filmat studiază trupul Verei Cruz (Elena Anaya), expus-ascuns în costumul său mulat, de culoarea pielii, constituie o altă faţetă a explorării temei nudului; chiar şi modul în care este filmat manechinul feminin pe care exersează Robert poziţionarea grefelor de piele se subsumează investigaţiei aceleiaşi teme picturale – o temă pe care regizorul o “confiscă" în folosul filmului său.

Din punct de vedere tematic, “La piel que habito" reprezintă o sinteză de esenţă postmodernă ce reuneşte mai multe arhetipuri culturale puternice; am văzut deja modul în care trama propusă de Almodóvar înglobează motivul monstrului lui Frankenstein; un alt arhetip important topit în creuzetul filmului nostru este cel al mitului lui Pygmalion: asemenea sculptorului grec care îşi investeşte toată fiinţa în superba-i sculptură, şi doctorul Ledgard îşi proiectează toate dorinţele şi frustrările în capodopera sa chirurgicală – transformarea lui Vicente.

Elementul central al sintezei cinematografice pe care o discutăm are, asemenea mitului lui Pygmalion, o tradiţie veche în cultura europeană, el fiind reiterat şi reinterpretat de nenumărate ori de-a lungul secolelor – în “La piel que habito" ne întâlnim din nou (oare pentru a câta oară?) cu drama esenţială a eroului tragic grec. Fiindcă strălucitul doctor Robert Ledgard nu este altceva decât un nou Oedip. Asemenea omologului său antic, Ledgard este o fiinţă superioară, înzestrată cu calităţi excepţionale. Oedip îşi demonstrează superioritatea răspunzând cu brio întrebărilor sfinxului; chirurgul nostru, în schimb, realizează operaţii extrem de complexe, ce forţează limitele medicinei moderne (a participat la transplanturi de faţă). Asemenea lui Oedip, Ledgard păcătuieşte prin hybris: el îşi permite să încalce codul moral al geneticii, realizând experimente transgenice asupra unui subiect uman (creează o piele artificială, combinând informaţia genetică a epiteliului uman cu gene de tegument porcin, şi îi grefează, în secret, această piele mutantă cobaiului său, Vicente). Pervertirea genomului uman cu gene animale reprezintă o transgresiune a legilor divine; după cum ştim hybrisul este, în accepţiunea sa greacă antică, păcatul mortal prin care un om se aşează pe sine mai presus de voinţa zeilor – fără îndoială, Robert Ledgard reprezintă un caz clasic de hybris.
Consecinţele acestui teribil păcat împotriva divinităţii sunt, ca întotdeauna, funeste: eroul se luptă cu un destin implacabil care, în ciuda tuturor eforturilor sale şi a bunelor sale intenţii, îl loveşte din nou şi din nou, fără milă. Oedip sfârşeşte prin a-şi ucide tatăl şi a se căsători cu propria mamă, iar totul se întâmplă fără voia şi fără ştirea sa. Ledgard nu este nici el cruţat: îşi foloseşte toată ştiinţa şi abilitatea medicală pentru a-şi salva soţia; aceasta se sinucide. O aduce pe fiica sa la o petrecere, după şase ani de claustrare într-un sanatoriu psihiatric, încercând să o resocializeze; fata este aproape violată şi psihicul său încă fragil cedează total – Nora sfârşeşte prin a-şi lua viaţa. În sfârşit, transformându-l pe Vicente într-o capodoperă irecognoscibilă a chirurgiei plastice, Robert cultivă, fără să ştie, vlăstarul propriei pieiri.

Marilia (Marisa Paredes), servitoarea (şi, în secret, mama!) lui Robert are un presentiment întunecat în legătură cu făptura nouă pe care o făureşte fiul său – ea îl previne pe strălucitul chirurg că trebuie să-şi ucidă creaţia; însă, Cassandră modernă, avertismentele Mariliei nu sunt luate în seamă; implacabil, funestele presimţiri ale femeii sfârşesc prin a se adeveri – tragedia Cassandrei homerice este astfel pe deplin reiterată, şi, o dată în plus, Almodóvar ne demonstrează că îşi soarbe inspiraţia din izvoare antice.

Cassandra, Pygmalion, Oedip, Frankenstein – o multitudine de arhetipuri ale culturii europene se întrepătrund în urzeala dramaturgică expertă pe care ne-o propune regizorul lui “La piel que habito". Iar sinteza obţinută este un succes! Ochii spectatorului nu se desprind o clipă de ecran – insolit, captivant, fascinant. E confirmat: cele mai bune inovaţii se obţin asamblând componentele clasice într-un mod original.

Totuşi, acest film nu este pentru toată lumea; fanii lui Almódovar vor gusta, fără îndoială, din plin această ultimă iteraţie a cineastului spaniol. Pe de altă parte, “La piel que habito" îi va şoca pe cei nefamiliarizaţi cu spiritul de frondă al cinematografului european contemporan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *