Cum a ajuns Mihai Răzvan Ungureanu în “Rădăcina de bucsau”?

Părăsit de iubită, Liviu, povestitorul, lasă oraşul pentru a veghea ultimele clipe ale vieţii mamei sale care supravieţuişte sistemului medical românesc. Nu este o poveste despre învinşi şi învingători cum s-ar părea. Mirările lui obiective împărtăşesc stările noastre de perplexitate. Ce am visat şi unde s-a ajuns? Liviu, cuprins de febra salvării mamei, nu vrea să audă de intelectuali, de scriitorime de “activismul alimentar" al lui Cristian Pârvulescu, de personaje fabricate. Şi câte sunt în jurul nostru… Dar în regăsirea mamei puritatea sa, a omului care nu a colaborat cu sistemul, se reinterpretează.

Bătrâna muribundă de 83 de ani e cel mai viu şi mai rafinat personaj din literatura ultimilor ani. Prozatorul a făcut din Hareta o femeie dârză, în ciuda suferinţei.
"Vaietele s-au declansat spontan, încă înainte de-a o atinge. Se derulează ca un fel de protocol obligatoriu, adică, esti bolnavă, te vaieţi, n-ai voie să stai cu limba-n gură. Mama o face temeinic, gospodăreşte, măsurat, atentă la nuanţe, şi-a stabilit un ton egal de fond, pe care creşte şi scade intensitatea, controlându-şi variaţiunile. După cum dozează, cu un chip concentrat, serios, «a»-urile, «i»-urile, «e»-urile, trecerile dintre «u» şi «i», am senzaţia (mă face să zâmbesc) unei muzici de vocale atent orchestrate. Vaietatul trebuie să iasă bine, să fie convingător şi în virtutea unor calităţi artistice, nu doar ca expresie brută a durerii."

Volumul de aproape cinci sute de pagini nu este un simplu elogiu adus mamei care “parcă prezidează o lume de spectre" sau vreo tălmăcire a disgraţiei suferinţei prin graţia unei împăcări de sine. E un roman complex, care portretizează exemplar o lume a pierzaniei. Dar curată.

În subtext, am prins detaşarea unui supravieţuitor care nu şi-a negociat principiile, nu a abdicat de la crezul său, fiind mai presus decât lumea structurilor emanate din comunism Dialogurile dintre Liviu şi prietenii săi arată profunzimea unei lumi drepte care, în ciuda nevoilor de zi cu zi, nu s-a predat. Nevrozele personajelor sunt şi ale noastre. Decepţiile le împărtăşim.
Ovidiu Nimigean domină prin stil şi gratitudine decreptitudinea unei lumi otelevizate. Şi aici e suprema sa victorie. Aş putea spune, fără falsă modestie, prin scrierea lui simt cum se poate birui gloata, prostită cu litre de mălai. Niciodată şacalii fondurilor literare nu vor putea scrie atât de profund suferinţa României profunde, pentru simplul fapt că la masa cu homari din Dorobanţi nu pot găsi atâtea sensibilităţi ascunse, oricât de dilematici ai fi întru fiinţă. Ori el, grumandul, ori el vegetarianul.

P:S. Mihai Răzvan Ungureanu nu va avea niciodată libertatea de a mărturisi sincer sensibilitatea profundă românească. E prea legat de firele nevăzute, dar intuite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *