Dansul elefanţilor

Din când în când se opresc cu toţii brusc, ca să se legene şi să se odihnească câteva momente. Bubuitul paşilor pahidermelor, mormăitul ca şi momentele de tăcere, dar şi trâmbiţele lor alcătuiesc o melodie ciudată şi tainică care te înfioară dar te şi atrage. Jungla tace intimidată, toate animalele se ascund. Puternicii elefanţi, după circa două-trei ore de "dans", alcătuiesc o poiană perfect bătătorită cu raza de 70-80 de metri. Apoi începe întrecerea pentru desemnarea celor patru masculi conducători ai turmei.

Un fel de turnir eliminatoriu. Animalele au un fair-play ce poate să fie de exemplu oamenilor. Cei învinşi recunosc imediat subordonarea prin aplecarea pe piciorele din faţă şi apoi pornesc spre rândul spectatorilor formaţi din femele şi masculi tineri. Uneori se mai frânge câte un colţ din preţiosul fildeş, dar niciodată un elefant nu a fost rănit mortal. Când în mijlocul poienii mai rămân doar câţva elefanţi, de obicei patru, cea mai în vârstă femelă, matroana turmei, începe să trâmbiţeze puternic, urmată de toţi "spectatorii". Oare ştiu elefanţii să numere până la patru?
Conducătorii apără şi păzesc turma. Sunt ultimii care se adapă la râu. Sunt primii în înfruntări cu animalele de pradă. Aceştia sunt liderii.

Nu întâmplător Partidul Republican din USA a primit ca simbol Elefantul. Sigur, la cursul de PR se spune că este vorba de nişte caricaturi, cu măgari şi elefanţi, un fel de poveste cu Moş Crăciun. Dar mai sunt unii care ştiu. Dreapta tradiţională înseamnă responsabilitate, patriotism, spirit de sacrificiu. Ori, elefantul este un animal inteligent, conservator, pacifist dar curajos. Periculos dacă îl scoţi din ale lui.

Pe de altă parte tot sistemul electoral din SUA poartă amprenta responsabilităţii. Se poate spune că se repetă, la alt nivel şi cu alte mijloace structura sistemului politic electiv din aristocraţia militară a Spartei antice. Marii Electori, despre care nu prea se scrie în presă, pentru că nu ai ce, fiind persoane onorabile, au desemnat de mai multe ori un Preşedinte în contra votului popular. Alegerea electorilor, s-a dovedit, istoric vorbind, întotdeauna corectă. "Majoritatea greşeşte adesea" – a spus John Kennedy, un democrat curajos. Majoritatea l-a condamnat pe Iisus şi tot majoritatea l-a ales pe Adolf Hitler cancelar. Trăim, oare, o nouă criză a democraţiei?

Aici ar fi trebuit să mă refer la situaţia din România, dar cititorii m-au avertizat altă dată că aşa stric articolul. Spun doar că pe lângă dansul elefanţilor, alegerile din România sunt o răfuială de sconcşi. Iar acest miros puternic şi dezagreabil de cafea râncedă şi arsă nu o să ne părăsească mult timp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *