De ce era mai bine în comunism

“- Era mai bine în comunism. Aveam cu toţii case în care să locuim, servicii care plăteau, în aceeaşi zi a fiecărei luni, salariile, din trenul care oprea la Mamaia coboram şi părinţii noştri, în fiecare vară.
– Dar tu aveai patru ani atunci când regimul comunist a căzut. Nu ştii, pe cont propriu, ce anume înseamnă să fi trait într-o ascunzătoare mizeră, cu pereţii subţiri, dincolo de care era altă ascunzătoare, la fel de precară, cu pereţii ei subţiri. Ce înseamnă să fi avut doar casă, aceeaşi ca a celorlalţi, încalzită cu un reşou la care fierbea ceea ce nici măcar imaginaţia nu o putea numi cafea. Ce înseamnă un teanc de bancnote amare, care îţi cumpărau mesele reci, aceleaşi ca ale celorlalţi. Ce înseamnă trenul personal care încarcă oameni trăgând după ei geamantane, aceleaşi ca ale tuturor, cu mici variaţii de culoare. Nici măcar intuiţia nu te ajută să trăieşti viaţa celorlalţi ca şi cum ar fi vorba despre tine. În absenţa cronică a oricărui proiect personal.
– Şi acum? La ce mi-ar folosi visul de a face ceva, dacă nu am cum să fac nimic? Nu am casă, salariul nu îmi intră pe card regulat, pentru a merge la mare sunt forţat să fac permutaţii de datorii în fiecare vară. Era mai bine în comunism. Eram, cu toţii, la fel.
– Nu, aici greşeşti. Vezi tu, eram făcuţi să fim la fel. Pachetele noastre de iluzii, iubirile care ne-ar fi făcut fericiţi fără ca un obiect din afara noastră să inducă starea de euforie putredă pe care o confundăm uşor cu fericirea, libertatea, da, libertatea, de a nu mânca zacuscă în fiecare dimineaţă, din octombrie până în mai, seducţiile care ne fac să închidem ochii la toate celelalte vieţi, toate acestea le suspendam, aşa cum îşi suspendă nebunii conştiinţa de sine. Eram schizofrenici. Schizofrenici pe cont propriu, delirând colectiv de o parte şi de cealalta a pereţilor subţiri din vagoanele care opreau programat la mare.
– Tu nu faci decât să expui o teorie filosofică, cum că libertatea de a face ce vrei este mult mai importantă decât confortul de a trăi o viaţă linştită, fără să te dai peste cap pentru a câştiga bani. Şi atunci erai liber. Ba chiar erai mai liber, pentru că nu îţi aserveai viaţa unui patron oarecare, iar pensia nu era discreţionar micşorată de un preşedinte-jucător.
– Nu preşedintele este cel care ia astfel de decizii…, dar ăsta e deja un alt dialog. Nu libertatea de a face ce vrei este cea care face diferenţa, cât mai degrabă libertatea de a şti cine eşti şi ce poţi face cu datele pe care, în mod organic, numai tu le ai. Felul în care unicitatea este cu putinţă. Conştiinţa de a nu-ţi închide simţurile în faţa suferinţei celor care nu au putut, iarăşi organic, să urce în trenul spre Mamaia. Vezi tu, satisfacţia aceasta colectivă despre care vorbeşti a fost posibilă numai pe seama unei dureri individuale, a unei vieţi sparte, a unor trupuri batjocorite şi ucise în închisori. Da, acele atrocităţi care pavau calea ferată care îi purta pe toţi ceilalţi către litoral. Trăiam în suspendarea grosolană a propriilor conştiinţe. Muream în noi înşine şi între noi fără a avea măcar inutuiţia morţii zilnice.
– Nu era chiar aşa, ne-au povestit şi nouă părinţii. Dacă îţi vedeai de treaba ta nu ţi se întâmpla nimic. Oamenii mergeau la spectacole de muzică şi la teatru, aveau şi timp, şi bani pentru asta. Se simţeau bine, se bucurau împreună. Nu înţeleg de ce este atât de rău săne bucurăm împreună.
– Tocmai de asta: pentru că rareori te poţi bucura autentic la pluralul nedefinit. Bucuria este o trăire personală şi, sigur, este posibilă la plural, cu condiţia ca toţi cei care o trăiesc simultan să aibă în comun ceva mai mult decât un obiect exterior, declanşator de sentiment. În primă instanţă, lucrul din afară care te bucură trebuie sa vină în întampinarea unei căutări interioare. Trebuie să îl aştepţi, să îl aproximezi, să te desfate absenţa lui înainte ca el să te întâlnească. Ori, daca e aşa, bucuria colectivă pe voci neutre nu poate fi decât un simulacru.
– Eu tot aş vrea să trăim în comunism. Aş da ce nu am acum pentru a avea ceea ce oamenii aveau atunci.“

Şi părinţii mei au trăit “mai bine" în comunism. Şi-au construit o casă, au plantat lalele în faţa ei, au sădit un nuc. Au fost de cinci ori la mare. Tata fuma până târziu în noapte, răsucind ţigările până când fruntea i se încreţea. Ar fi vrut să facă literatură. Nu mi-au spus poveşti din viaţa lor sub dictatură. A fost alegerea lor: răul pe care ei l-au trăit nu ar fi acum mai mic daca l-ar perverti în bine.
Repet, dialogul, ca multe altele, este unul real. Nu l-aş fi purtat până la capăt daca nu aş căuta să înţeleg cum este cu putinţă o asemenea pervertire. Cum pot părinţii să aleagă să le transmită o astfel de cunoaştere strâmbă propriilor copii. Cum pot copiii crescuţi mari, ajunşi profesori, jurnalişti sau analişti, să tranzacţioneze între ei sensuri ale unei umanităţi deturnate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *