De ce nu vin minerii de la Roşia Montană la Bucureşti? Preferă “salvarea”de acasă

Şi-a făcut provizii, de parcă venea sfârşitul lumii. Nici pe vremea lui Iliescu nu aveam suficiente mijloace de informare. Doar ne-am trezit cu bătăuşii lui Miron Cozma în Piaţa Universităţii. Şi noi nu ne-am mai făcut decât provizii cu speranţă.
De la reprobabila acţiune din 13-15 iunie 1990, care ne-a îndepărtat de civilizaţie ca ţară, venirea minerilor a fost coşmarul oricărui bucureştean, timp de aproape două decenii. Şi acum, când în Piaţa Universităţii oamenii nu renunţă la protestele lor paşnice, nimic nu poate fi mai înfricoşător decât aducerea diviziilor paramilitare. Cum am spus, românii nu sunt violenţi. Doar atunci când sunt provocaţi.
În seara de 13 iunie 1990 ştiam că o serie de garnituri de tren se pregăteau pentru a aduce minerii din Valea Jiului spre Bucureşti. Aşa am ajuns şi eu de la Timişoara, sigur că pe altă rută, odată cu ei în centrul capitalei. A fost pentru prima oară în viaţa mea când m-am temut. O teamă, consonantă urii, mi-a coborât în viscere. Eram disperat că mijloacele mele, aparatul foto, camera de filmat din geantă, nu se puteau opune bâtelor hoardelor manipulate. După doar o lună am fost primul ziarist care a coborât în mina de la Lonea.
Aseară, din Apuseni nimeni nu a plecat spre capitală. Am auzit doar că minerii din Roşia Montană şi din vecinătate organizează un miting paşnic în vârful muntelui.
Diversiunea e veche de când e lumea. De la războaiele troiene. Nimic nou. Şi la Timişoara în 20 decembrie 1990 au fost aduşi bastonarzi din Craiova. Am fost printre manifestanţii paşnici care i-au aşteptat în gară. M-am mirat, alături de alţi prieteni, cum de au putut să creadă că Timişoara era sub ocupaţiile forţelor militare maghiare, aşa cum li s-a spus atunci când tovarăşii i-au înarmat. Făcând haz de necaz, i-am întrebat dacă ce li s-a spus ar fi fost realitate, cum ar fi putut ei lupta cu nişte bâte? N-au ştiut să ne răspundă.
Oamenii sunt în general creduli. Alţii se folosesc de naivitatea lor. Dar azi când pluralismul mediatic e evident, nimeni nu poate crede o singură sursă.
Mihai Goţiu a aruncat de la Cluj o petardă. Va exploda în piaţa de la Bucureşti sau se va dovedi că informaţia sa nu a fost decât un fonfleu propagandistic: o sperietoare pusă doar în status pentru a aduna mai multă lume la mitingul de “salvare a vieţii în Roşia Montană"?
Pe facebook nu s-au anunţat prea mulţi voluntari ecologişti. “Salvatorii" se bazează probabil pe forţa de organizare a Cartelului Alfa, condus de Bogdan Hosu, liderul care pare supărat că sindicatul minerilor din Roşia Montană s-a afiliat la Confederaţia “Meridian" sau că vede negru şi când e alb. El vrea locuri de muncă decente şi verzi.
În toată lumea se ştie că un lider de sindicat apără drepturile salariaţilor, oricât de reprezentativi sau neinsemnaţi ar fi ei. Dar Bogdan Hosssu, infirmă evidenţa. A spus de câteva ori că nu crede în studiile Oxford Policy Management, instituţie britanică formată din foşti profesori universitari, care prevede 3.600 de locuri de muncă, odată cu demararea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Dar în cine crede? Cu ce e mai bună Afrodita de la ASE decât profesorii britanici? Şi dacă sunt doar 2000? După locurile de muncă de la Jucu a plâns o ţară întreagă.
Mitingurile de astăzi vor arăta diferenţa între fantasme şi realitate. Nu poţi să salvezi pe cineva care nu-ţi cere acest lucru. Pentru orice diversiune sunaţi la 112.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *