Democraţia pe rit nou – modelul românesc

Totuşi, ceva mă deranja infinit mai tare decît orele pierdute rezemînd vitrinele în soare sau frig, mai mult decît umilinţa de a aştepta să cumpăr cu banii mei mîncarea pe care de cele mai multe ori nu aveam posibilitatea să o aleg, ci trebuia să mă mulţumesc cu ceea ce trîntea măcelarul, Stăpînul Cărnii pe cîntar: mă deranja bombăneala laşă, şoptită, cu ochii rostogoliţi prudent în toate direcţiile, a "tovarăşilor de coadă".

Nu era chip să te fereşti de ei, de cîrteala mascată, şuierată printre dinţi ţintită cu atenţie în urechea, în ceafa ta, iar în cazul celor în a căror spate stăteai, direct în nasul tău. Şi Doamne, cît îi uram… Nu pentru că nu împărtăşeam aceleaşi nemulţumiri şi frustrări, nu neapărat pentru că majoritatea puţeau de-ţi mutau nasul, că nu aveau minima decenţă să vorbească celuilalt de la o distanţă rezonabilă astfel încît să nu-l împroaşte cu salivă pe toată faţa, ci pentru că odată ce porţile magice ale Măcelăriei, Alimentarei sau Aprozarului se deschideau, toată revolta dispărea ca prin farmec şi intervenea frenezia şi lupta corp la corp, care pe care, să moară mă-ta decît să plîngă mama, datul din coate şi genunchi, călcatul în picioare, ferestre sparte, mame cu copii în braţe zdrobite de pereţi, ţipete şi mugete, înjurături şi nelipsitele pîre la Stăpînul absolut Măcelarul: "Nu-l serviţi pe ăla care s-a băgat în faţă!"

Odată scăpat cu pachetul de zgîrciuri împuţite gata, dezumanizat în cinci minute de acerbă bătălie la tejghea, de rugăminţi însoţite de priviri încărcate de promisiuni de şpagă înspre Măcelar, omul uita de revoltă. Pe chip i se citea doar fericirea de fi înhăţat o bucată de os cu ceva carne şi grăsime din belşug, iar îndîrjirea din orele de stat la coadă împotriva regimului dispărea pînă la următoarea coadă.

Avem prostul obicei de a uita însă nu-l avem şi pe cel de a înceta să ne văicărim: nu e democraţie, nu e libertate, nimic nu e destul de bun pentru noi… Ne dorim democraţie cu orice preţ, chiar dacă pentru mulţi e doar un cuvînt lipsit de conţinut, chiar dacă şi mai mulţi îşi bat copiii şi nevestele, sunt nişte mici dictatori în familia lor dar vor egalitate de şanse în afara habitatului, uitînd că ei n-o oferă nici măcar celor cu care trăiesc în casă.

Din păcate, noi am sărit etape esenţiale în evoluţie: din căruţă la Mercedes, de la poliester la Armani, de la absenţa celor 7 ani de-acasă, la pretenţia de a fi trataţi ca nişte intelectuali cu toate că nu ştim decît să punem etichete, să înjurăm, să acuzăm şi să ne ridicăm poalele-n cap cu orice ocazie şi neapărat în public, clamînd democraţia ca să justificăm anarhia. Democraţia începe în familie… Abia cînd vom pricepe asta cu toţii, vom putea cere respect şi egalitate de şanse în afara casei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *