Dictatura Antonescu – faza pe partid

Răzmeriţa iscată de miasma brânzei de burduf şi-a izului de zer venite dinspre Întâiul Behăitor, a fost înăbuşită în faşă spre descurajarea altor eventuali strâmbători din nas care-ar îndrăzni pe viitor să i se opună Fuhrerului ex a.i, viitor d.m (dead meat) . Operaţiunea Băgarea Minţilor în Cap n-a început cu Chiliman şi nu se va termina cu el, fiind un semnal clar că PNL e Crin Antonescu şi Crin Antonescu e PNL, restul fiind simpli sateliţi aflaţi în mişcare în jurul conducătorului iubit, acest mic Adolf Hitler de Isaccea, primul din neamul său care-a ajuns să-şi exercite megalomania şi stilul de dat cu pumnul în masă în cele mai înalte funcţii în stat.

Ce face Crin Antonescu în partidul propriu, pentru că PNL a devenit partidul său personal în care taie şi spânzură după bunul său plac, e problema sa. Cei care n-au fost niciodată ameţiţi de retorica ieftină şi de discursurile isterice ale lui Antonescu şi care i-au intuit caracterul şi orgoliul nemăsurat, au ştiu cât de toxic poate deveni pentru România şi au avut ocazia să şi constate în scurtul, dar interminabilul răstimp cât personajul s-a aflat la Cotroceni, uzurpând un preşedinte legitim şi abuzând de funcţie, că niciodată nu poţi fi suficient de departe de dictatură, că în orice moment al istoriei poate apărea un om care şi-ar putea pune ambiţiile personale şi setea de putere înaintea intereselor ţării, iar la noi nici n-ar fi reprezentat mare brânză (!), dat fiind numărul mare de susţinători înfocaţi care te-ar fi aruncat în groapa cu lei pentru gargaragiul de Antonescu.

I-am urmărit mimica la mitingul de pe Arena Naţională, teatrul ieftin pe care l-a jucat arătând dârzenie, vitejie şi tot ceea ce-a crezut el că mişcă gloata aclamatoare. I-am urmărit retorica găunoasă şi rictusul de ură ori de câte ori a pomenit de Traian Băsescu, de UE şi-n general faţă de toţi cei care i-au împiedicat şederea pe termen nederminat într-un scaun pe care nu l-a câştigat, nu l-a meritat şi nici nu i s-a potrivit. Dacă există un cuvânt care să-l definească pe Crin Antonescu, acela e URA. El urăşte intens, iar ura-l va duce inevitabil la ratare. Când ura-ţi întuneca judecata şi conştiinţa (în cazul lui, lipsă), toate acţiunile pe care le intreprinzi sunt sortite eşecului, pentru că planurile devin obsesii, iar obsesiile nu sunt sănătoase. Crin Antonescu nu-şi ştie masca sentimentele, cu precădere, ura. I se citeşte pe chip, în gesturi şi-n privire.

Mi-aduc aminte de răbufnirile necontrolate care au tras destule semnale de alarmă în ceea ce priveşte capacitatea sa de înţelegere a libertăţii de exprimare, împotriva ziariştilor care-i puneau întrebări incomode şi nu-i cântau ode. Am simţit atunci cât de fragili am devenit şi cât de subţire e linia de demarcaţie între ceea ce cu naivitate am denumit democraţie şi exercitarea puterii excesive care se prefigura în eventualitatea permanentizării şederii personajului la cârma ţării. Am înţeles că ideea de libertate e bine definită în mintea unui megaloman cu grave probleme de comportament şi deficienţe de caracter, definite în expresia "nu eşti cu mine, eşti împotriva mea".

Spiritul lui Stalin, al lui Mao, Kim Ir Sen, al lui Castro, Hitler, trăieşte în Antonescu. Ca şi modelele sale, el urăşte orice formă de opoziţie, iar reacţia sa e s-o zdrobească, în primul rând pentru a o elimina şi-n al doilea rând ca să dea exemplu, descurajând rebeliuni viitoare. Dacă din poziţia de preşedinte de partid şi-a zdrobit o filială importantă şi puternică, ce-ar fi făcut dacă referendumul ar fi fost validat şi-ar fi rămas preşedinte până la următoarele alegeri, asta dacă ar mai fi existat aşa ceva?

Cred că structura morală, emoţională a lui Antonescu nu mai e un secret pentru niciunul dintre cei care i-au urmărit acţiunile din ultima vreme şi-mi exprim speranţa că în curând îi vor vedea goliciunea şi cei care încă-l mai susţin, de aceea, nu pot decât să mă bucur să-l văd exercitându-şi tirania pe ai lui, mai cu seamă că mulţi dintre ei au intuit sau au ştiu de la bun început din ce aliaj e construit şi totuşi l-au menţinut la putere din diferite interese şi motive strict pragmatice şi pentru asta, au acceptat alianţa cu PSD şi infamul PC, au acceptat să-şi vâre capul în jugul infracţionalităţii generate de alianţă, pentru simplul motiv că n-au fost capabili să-şi crească partidul, să-l întărească prin principii morale demne de înaintaşii săi. Au ales calea cea mai uşoară şi compromisul, acum urmează inevitabil, nota de plată. Sper să fie mare şi greu de achitat.

"Dă-i prostului putere" zic românii şi n-o zic degeaba, Antonescu e un exemplu viu de prost ajuns la putere. Pe cale de consecinţă, cu siguranţă nu va renunţa la ea de bună voie, pentru că din putere îşi trage seva, viaţa însăşi. Aşa cum a fugit la Napoli după reinstalarea preşedintelui la Cotroceni, tot aşa ar dispărea din politică dacă n-ar mai deţine nicio funcţie. El când a spus că se retrage dacă Băsescu nu va fi demis, n-a minţit, doar că între timp i s-a oferit şansa de a rămâne la vărf şi a făcut un compromis cu orgoliul său, dar cu nimeni altcineva, din simplul motiv că-n afara persoanei sale, nu mai există nimic.

Citiţi şi alte comentarii pe politicstand.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *