E intelectual. Nu-i bun!”. Sau despre cum se nasc diletanţii

Te fixează complice cu privirea, făcându-te astfel părtaş la puterea pe care şi-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele condiţii de a arăta şi gesticula ca unul care le ştie pe toate şi de a nu fi un intelectual. E atoateştiutor, deţine secretul vorbitului în public, ecranul îl doreşte, gospodina înţelege exact ce vrea să spună. Rosteşte răspicat judecăţile, tot timpul de valoare, şi se pliază pe ceea ce cred oamenii timpului. Toate acestea nu ar însemna nimic dacă ar fi unul dintre ei, un intelectual.

Când s-a întâmplat mineriada din 1990, grila în care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomăgeala celor cu barbă, ochelari şi carte sub braţ a fost pusă pe seama minerilor abrutizaţi, ieşiţi din întunericul pământului, într-un fel de demonstraţie a propriilor vieţi şi rosturi. Minerii au fost muniţia. Atât şi nimic mai mult. Duşmanii au fost intelectualii, adică întocmai aceia care îşi duc existenţa în virtutea unui simţ critic care, odată cu vremea petrecută printre cărţi, le devine organic. A fost, atunci, primul semn că o nouă specie e pregătită să se nască şi să se înstăpânească asupra celui mai mare câştig al democraţiei: spaţiul public. De atunci încoace, intelectualii au fost aruncaţi în periferic şi, după cum se pare, bine ar fi să rămână acolo. A trecut până şi vremea războielilor cu filosofi şi literaţi. Sunt nesemnificativi, inofensivi în toate şi, mai ales, plictisitori. Stau prost în toate sondajele, până şi în cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascuţită a vulgului, sar peste nevoile de bază, nu te întrerup artistic şi nu fac faţă moderatorilor. Nimeni nu îi mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienţa, dacă riscă şi îi invită în studio.

În locul lor, au apărut acrobaţii.Nu toţi au talentul, pentru că, să recunoaştem, e chestiune de talent, de a merge pe sârmă ori de a jongla cu mingi, umflate sau ba. Acrobatul-jongleur dă tonul aproape în orice domeniu. În timp, s-a perfecţionat: mânuieşte diletantismele cu vocaţia desăvârşirii, măştile sunt impecabile, la fel şi auto-justificările. Ştie concepte (sic !), presărate ici şi colo, cât să îi legitimeze rolul major de analist. În politică, internă şi/sau externă, geopolitică, economie, psihologie socială. Ultima specializare, evident fără cărţi, este cea mai vânată, când vine vorba de presă : un specialist în vulg, nevoile şi revoltele acestuia, te scoate din orice dilemă şi «îţi face » toată ştirea/emisiunea. Acolo unde un intelectual din vechea specie ar arunca publicul într-un plictis grosier, tradus în rating mic, analistul-în-ce-se-poate face minuni.

Pe rafturi de librării stau complice, unul lângă celălalt, volumele lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Cel din urmă incredibil de productiv : a scris deja câteva tomuri demne de Aristotel (recunosc, nu m-am putut abţine). Minerii şi-au făcut treaba mai bine decât orice armă de foc, bătătoare la ochi şi asumată. Ca un pariu : pe cine credeţi că vor numi comentariile din subsol ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *