El Crin şi sindromul Zelig

În istoria politică post-decembristă, Crin Antonescu ocupă, fără îndoială, un loc aparte. Nu s-a remarcat prin idei originale, prin strategii novatoare, prin imaginaţie tactică, ci mai degrabă, cum scria Dan Tapălagă, printr-o flexibilitate de gumilastic, prin sărituri ameţitoare de pe urma cărora a ştiut să nu păţească niciodată mai nimic. Retorica lui El Crin se reduce, jenant, la cuvintele ce lui i se par magice: "Jos Băsescu!"

Vedetă de circ politic, El Crin cade mereu în picioare.  Îl caracterizează o versatilitate fabuloasă, nicidecum o consecvenţǎ întru principii. Supralicitează, îi place să joace (la propriu şi la figurat), să parieze, să rişte chiar când nu are spatele acoperit.  Dacă aceste atribute psihologice ar fi fost dublate de ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux, poate că ar fi fost într-adevăr un om politic de seamă. N-a fost să fie astfel.

Dotat cu o mare inventivitate lexicală, obstinat iluzionist, de la debutul politic în PAC la apoteoza actuală în PNL, Crin Antonescu a mimat mereu o deschidere spre valorile societăţii deschise, a izbutit uneori să genereze chiar speranţe între oameni respectabili care preferau să nu observe plasticitatea incredibilă, spectaculosul camelonism al fruntaşului liberal, un fel de Zelig al politicii româneşti (nu este, mă grăbesc să o spun o insultă, cu pur şi simplu o analogie cu personajul lui Woody Allen).  Se transformă în funcţie de atingerea unor persoane influenţe (la început N. Manolescu, apoi Zoe Petre, Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, Călin Tăriceanu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu și cine se va mai ivi).

Idiosincrasiile unora în raport cu Traian Băsescu, ori cu PD-L, ori şi cu primul şi cu ceilalţi, i-au asigurat lui Crin Antonescu, în 2009, un sprijin deloc neglijabil din partea unor membri onorabili ai lumii intelectuale. De la Dan Grigore la Smaranda Enache, de la Caiuş Dobrescu la Victor Neumann, de la Zoe Petre la Lucian Boia, oameni de care mă leagă vechi relaţii amicale, bazate pe idealuri democratice comune, au decis să-l sprijine pe Crin Antonescu.

Am respectat şi respect faptul că în 2009 aşa vedeau ei lucrurile, dar mă întreb ce gândesc ei acum.  Alţii erau mult mai sceptici, et pour cause. Între aceştia, Mircea Mihăieş care, ca o Cassandra, a tot vestit năruirea crucişătorului penelist sub comanda lui Crin Antonescu, susţinut de vajnicii combatanţi din echipa sa. Iată că profeţiile lui Mircea Mihăieş, consonante cu acelea ale lui Mircea Cărtărescu, considerate de unii drept nefondate, sumbre, panicate, chiar
apocaliptice, par să se adeverască. Nu mă bucur şi nu ştiu dacă ei se bucură. Nu este niciun motiv de satisfacţie să vezi ducându-se pe apa sâmbetei o formaţiune cu un trecut demn, curajos şi nobil, ai cărei lideri istorici au contribuit decisiv la geneza României Mari şi ai căror urmaşi au pierit în temniţele comuniste.

Socot însă că este vorba de fapt de sinuciderea PNL-Antonescu, deci nu a PNL-Brătianu. Doctrinar şi etic, între Crin Antonescu, cu al său vocabular birjăresc, cu piruetele ideologice halucinante, şi PNL-Brătianu nu mai există astăzi nici o conexiune.  Acesta din urmă, adevăratul liberalism românesc,  dăinuie ca parte a memoriei naţionale, există ca segment al tradiţiei conservator-liberale pe care nu o poate nimici niciun pseudo-liberal crescentizat. Mi-e teamă că sindromul Zelig se dovedeşte contagios.  

Prima şi cea mai gravă consecinţă a sa este evaporarea principiilor în favoarea unui pseudo-pragmatism gelatinos. Este ceea ce au observat, de pildă, domnii Neagu Djuvara şi Andrei Pleşu în intervenţiile lor pe tema lui El Crin. Păcat că până în prezent sunt prea puţini cei care, din raţiuni de minimă decenţǎ, au curajul delimitării de acest jucător "ca pe funii". Mă refer la colegii săi din USL, această formaţiune sincretică, construită prin strania alianţă dintre partide care se pretind situate în zone opuse ale opţiunilor doctrinare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *