Gânduri de 1 Decembrie

Azi el este compromis în ochii mai tuturor românilor, chiar şi la mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului. Am putea spune, de asemenea fără să greşim, că nimic din ce s-a întâmplat în viaţa publică românească după revoluţie n-a contribuit la renaşterea stimei de sine a românilor.

Contraponderea "patriotismului" sforăitor şi pompieristic din epoca Ceauşescu, cu montajele ei literar-muzicale şi spectacolele de pe stadioane, cu umflarea artificială în pene a românismului, dacismului, tracismului a devenit, după decembrie 1989, umilinţa de a fi român, autodenigrarea, auto-deriziunea în care ne-am complăcut, masochişti, de două decenii încoace. "Ca la noi la nimenea", "suntem ultimii din Europa", "suntem o ţară de escroci şi borfaşi", "suntem neam de slugi" – am auzit de mii de ori aceste expresii venite nu de la străini, ci spuse cu obidă, amărăciune şi ură de sine de către noi înşine. Din extrema umflare de sine comunistă am ajuns la extrema diminuare de sine din epoca de "libertate şi democraţie" carea urmat.

Toate acestea sunt adevărate, dar nu sunt tot adevărul. Mă tem că neputinţa noastră de a mai sărbători (sau măcar de a mai băga-n seamă) Ziua Naţională are o rădăcină mai adâncă şi mai generală. V-aş întreba dacă vă mai sărbătoriţi ziua de naştere şi ziua numelui ca altădată. Dacă mai invitaţi prietenii acasă, dacă mai ieşiţi cu ei în oraş la fel de des ca acum 7-8 ani, să zicem. Nu credeţi că nu numai stima de sine, mândria de a aparţine unui popor, ci şi simpla bucurie de viaţă, plăcerea de a iubi, de a admira, de a te simţi bine cu cei dragi, indiferent că sunt familia, prietenii, colegii de serviciu sau compatrioţii tăi în general ni s-au diminuat dramatic, până la nemaire cunoaş tere?

Câtă plăcere ne făcea altădată să vedem filme, să ascultăm muzică, să dansăm, chiar dacă munceam mult şi stresul era mare! De unde vin, de câţiva ani încoace, abandonul acesta, delăsarea şi descurajarea pe care le simţim în fiecare împrejurare a vieţii? De ce nu mai credem în valori, de ce nu mai ştim să le preţuim? Ne-au murit anul acesta o mulţime de scriitori, regizori, actori celebri. De ce n-am mai simţit că s-a dus, cu ei, o parte din noi, de ce nici măcar un "Dumnezeu să-l ierte" n-am mai avut puterea să spunem, ci am rămas doar o clipă gânditori, iar apoi ne-am reluat viaţa insignifiantă?

Drag cititor, cred că se petrece de la o vreme ceva urât şi trist cu noi. Nu ne mai putem aduna, nu ne mai venim în fire. Înainte viaţa, chiar dacă era la fel de grea, parcă avea o noimă. Parcă o simţeai cu sens, şi simţeai că ai şi tu un rost în ea. De câţiva ani încoace suntem în bătaia tuturor vânturilor. Da, ne tâmpeşte televizorul, iată altă explicaţie parţială, da, nu mai avem timp să deschidem o carte sau să stăm, pur şi simplu să ne gândim: ce-i cu mine? Ce se întâmplă cu viaţa mea? De ce nu mai pot s-o controlez? De ce nu mă mai bucură nimic pe lume? Unde-au dispărut prietenii mei, de ce prefer să stau în casă şi să nu mă mai văd cu nimeni? Despre cele sfinte nici nu mai vorbesc: Crăciunul nostru nu mai e Crăciun, Paştele nu mai e Paşte.
Cred că viaţa noastră, în orice grup şi la orice nivel, de la familie la naţiune, s-a atomizat, a sărăcit în legături adevărate. Pe Facebook ai sute de "prieteni": nu cunosc o mai mare minciună şi păcălire de sine. Iată încă o explicaţie parţială: internetul. Ca şi televiziunea, el ar trebui să te-mbogăţească sufleteşte, dar de fapt îţi ia şi ce-ai mai reuşit să păstrezi ca valori reale.

Trăim fără-ndoială vremuri de criză. Dar nu criza economică mă înspăimântă cel mai tare, ci criza valorilor, care e criza omului însuşi. Neputinţa noastră de a mai admira, derizoriul în care-au căzut toate lucrurile pentru care merită să trăieşti.

Inclusiv Ziua Naţională, la care ne gândim cu minţile aiurea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *