Gloanţe ricoşate

Tentaţia oricărui jurnalist este să se aplece asupra celor mai de sus, să le descurce iţele, să caute mizele ascunse ale dansului politic. Raymond Aron numeşte undeva cel mai mare pericol care îl paşte pe gazetar, fie el şi şi vechi în profesie: acela de a se lăsa subjugat de evenimentele cotidiene, până la incapacitatea de a lectura orice alt sens. Nu spun că depeşele de actualitate politică nu îşi au locul, ci doar că, în afara lor, mai există şi altceva. Bunăoară, cele mai multe dintre gloanţele trase de politicieni fie îşi ratează adversarul, dintr-o lipsă completă de educaţie militară, fie ricoşează, fără ca cineva să observe.

Aş fi vrut să pot scrie despre moţiune şi despre agenda lui Ion Iliescu. Pentru că, indiferent ce porumbei scoate Victor Ponta pe gură, nu poate masca tonalitatea înaltă cu care şopteşte şeful său direct. Nici bufonul de la Elysee, nici împuşcaţii imaginar de preşedintele PSD nu sunt suficienţi: dacă Iliescu socoteşte că un eventual guvern PSD deserveşte partidului, atunci totul e pierdut. Nu am, însă, voie să îmi opresc privirea asupra amorurilor, sinuciderilor şi crimelor din politică. Pentru că, zilele din urmă, câţiva medici de la Institutul Cantacuzino m-au avertizat că suntem pe moarte. Şi dacă agonia este colectivă şi ne pierdem spaimele în vacarmul de gup, ei bine, moartea este pe cont propriu. Despre ce s-a întâmplat în ultimele două decenii la Cantacuzino s-a tot vorbit. Că niciuna dintre instituţiile statului nu se simte responsabilă şi, ca atare, vinovată de dezastrul unui institut naţional care există de la începutul anilor 1900, nu surprinde pe nimeni. O serie de acte manageriale "defectuoase", ce situaţie nefericită! Vorba lui Topârceanu, absolut din întâmplare!
Să povestim, aşadar. Zi de aprilie, din aceea fericită, fără cod. În curtea Institutului Cantacuzino, un pâlc de medici, asistente, laboranţi stă la umbră. O doamnă din acelea din tablou, cu o ţinută vag interbelică, se interesează de Cantastim. "Nu se mai face", vine răspunsul, "avem doar suc de orz verde" – "Şi la ce e bun?" – "O, are mai multe proprietăţi: e antioxidant, creşte rezistenţa organismului la bacterii şi infecţii". – "Şi la căpuşe?" – "Ce căpuşe, doamnă, e o isterie a televiziunilor. Oprescu doar e medic, ştie el! – Dar Cantastimul de ce nu se mai face, era rău, cum a devenit paracetamolul?" – "Nu, nu ne mai lasă să îl producem. Ministerul Sănătăţii". Fac câţiva paşi şi intru în institut, pe lângă statuia profesorului Cantacuzino. Trec de candela aprinsă lângă criptă, acolo unde e înmormântat fondatorul şi dau de adevăraţii povestitori. "Nici dacă se face acum o infuzie imensă de capital în sistem, dacă medicii tineri rămân în ţară, dacă vine la noi un director care să deblocheze banii de la Banca Mondială, dacă modernizăm toată linia de producţie, lucrurile nu vor învia. Pentru că aştia tineri, absolvenţii de medicină, rezidenţii buni, nu mai au de la cine învăţa. Know-how-ul s-a pierdut". "Legea nouă a sănătăţii e făcută pentru actorii privaţi. Adică aceia care folosesc cele mai ieftine truse de analize, care te îmbolnăvesc de HIV şi te trimit la noi pentru confirmare. Şi după 10 zile în care îţi trece viaţa prin faţa ochilor, în care eşti întrebat de zece ori dacă eşti homosexual, afli că a fost o eroare de laborator. Şi că nu eşti homosexual." "Mulţi colegi de la diverse spitale sau clinici se plâng că sunt obligaţi să prescrie imunosupresoare. Pentru că sunt contracte, nescrise, dar ce credeţi?, cu un producător sau altul. Am ajuns să fim vinovaţi de multe cazuri de TBC, pentru că organismul devine vulnerabil, suntem teren pentru tuberculoză". "Vin mulţi pacienţi la noi, cu analize scumpe, despre care medicul le-a spus că fac diferenţa între viaţă şi moarte. Şi ce credeţi, uneori, de milă, le mai facem gratuit câte o analiză" – "Lăudabil, aş zice. Dar asta nu e o soluţie. E doar o mutare în subsol".

Am redat întocmai conversaţia de budoar. Mă sperie îngrozitor tonul confidenţial cu care mi se povestesc lucruri monstruoase. E aici o doză imensă de laşitate şi de abdicare de la dragostea faţă de semeni care, prin excelenţă în cazul medicilor, este definitorie. Pentru că dacă grozăvii de felul celor mai sus relatate se petrec în sănătate, nici un martor, fie el inocent şi fără voie, nu poate să îşi ţină capul plecat, mâinile în buzunar şi să tacă. Ministerul Sănătăţii, condus de domnul Ritli, de domnii Streinu-Cercel, Irimie, Cepoi, Arafat sau chiar de domnul Molnar, cum gingaş mi-a sugerat unul dintre secretarii de stat ai instituţiei, este obligat să deschidă seria unor lungi şi dureroase anchete, în sistemul de sănătate de stat şi în cel privat. Şi, dacă e adevărat că maeştrii au dispărut, că nu mai are cine să-i înveţe medicină pe mai tinerii medici, atunci să-i trimitem la studii şi practică în străinătate sau să le aducem, de oriunde, profesori şi practicieni cu ştiinţă. Dar şi să stai la colţ şi să ştii, dezangajat, ce se întâmplă, fără a ţipa în gură mare că ai văzut o crimă, tot crimă se cheamă.

De aceea abdic de la gazetăria de moţiune. Pentru că la-ce-bunul actului jurnalistic lipseşte, în poveste, cu desăvâşire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *