“Habemus Papam” – Cronică de film

Mai întâi, câteva cuvinte despre Moretti. Deşi mai puţin cunoscut pubilcului larg, regizorul originar din Tirolul de Sud face parte din elita marilor cineaşti europeni (alături de nume precum Lars von Trier sau Pedro Almódovar).
Moretti a luat Palme D’Or la Cannes în 2001, cu filmul “La stanza del figlio"; de altfel, de-a lungul carierei filmele sale au fost recompensate cu multe trofee: Ursul de Argint la Berlin, Leul de Argint la Veneţia, premiul FIPRESCI, pentru a aminti doar câteva; a fost membru în juriul festivalului de la Cannes din 1997, preşedintele juriului festivalului de la Veneţia ediţia 2001… ce s-o mai lungim, avem de-a face cu un “greu" al cinematografiei europene.

Premiza dramaturgică a filmului “Habemus Papam" este foarte originală, provocatoare, chiar strălucită aş putea spune: la Vatican, Suveranul Pontif tocmai şi-a dat ultima suflare. Este reunit conclavul cardinalilor pentru a se alege noul papă. Este ales cardinalul Melville (Michel Piccoli). Totul pare să meargă bine la început. Însă, chiar înainte de a se arăta la balcon pentru a oferi catolicilor de pretutideni tradiţionalul salut pontifical, proaspătul papă suferă o cădere nervoasă. Cardinalul Melville nu se simte deloc pregătit pentru tiara papală. Proporţiile uriaşe ale noii sale sarcini spirituale îl sperie. Nu vrea să fie papă!
Un psiholog celebru (intepretat de Nanni Moretti) este chemat pentru a-l vindeca pe recalcitrantul pontif. În cele din urmă, Sfinţia Sa evadează din Vatican pentru a încearca în mod naiv să-şi urmeze pasiunea de-o viaţă: teatrul.
Întregul proces de alegere şi învestitură papală este astfel dat peste cap. Toţi cardinalii ce au luat parte la alegerea pontifului rămân claustraţi zile întregi în măruntaiele Vaticanului (potrivit regulamentului, conclavul nu poate fi dizolvat decât după anunţarea publică a identităţii noului papă).
Fireşte, toate aceste peripeţii sunt ţinute la mare secret – cei de afară nu trebuie să afle nimic. Mulţimea adunată în faţa palatului pontifical, exponentă a întregii suflări catolice de pe mapamond, aşteaptă în continuare cu sufletul la gură să afle cine este noul ocupant al tronului Sfântului Petru; pe măsură ce anunţul oficial întârzie tot mai mult, frustrarea şi consternarea cresc; presa face speculaţii; credincioşii se frământă; călugăriţele plâng.

Iată deci care ar fi, în linii mari, nucleul narativ al filmului. Regizorul Moretti tratează totul într-o cheie comică, brodând pe această urzeală dramaturgică o succesiune de momente absolut delicioase: celebrul psiholog (interpretat de către Moretti însuşi) este nevoit să-şi ţină şedinţa de psihoterapie într-un cadru foarte “intim": doar el, pacientul-pontif şi… mai bine de o sută de cardinali curioşi! Sau: noul papă, proaspăt evadat din cuşca de aur a Vaticanului, se apucă să-i dea replica unui actor nebun care recită bezmetic, în miez de noapte, pasaje întregi din “Pescăruşul" de Cehov (cu tot cu numele personajelor si cu didascalii!); între timp, psihologul organizează un campionat de volei cu scop psihoterapeutic în curtea interioară a palatului pontifical; echipele sunt formate, fireşte, din cardinali! Şi exemplele de situaţii comice reuşite ar putea continua.

Interpreţii îşi fac treaba în mod exemplar: Moretti nu este doar un regizor excelent, ci şi un bun actor. Michel Piccoli este perfect în rolul papei cu probleme. Remarc în mod special prestatia actoricească a lui Jerzy Stuhr, care se perpeleşte în mod admirabil în pielea greu-încercatului purtător de cuvânt al Vaticanului.

Dar – fiindcă din păcate există şi un mare “dar" – acest film are un neajuns capital – unul care îi pune în umbră toate calităţile. Defectul său de căpătâi ţine de dramaturgie.
Conform canoanelor naratologiei de film (şi pentru a răspunde aşteptărilor spectatorului de cinema) un scenariu de lung-metraj bun trebuie să fie convergent: firele narative lansate în expoziţie şi intrigă ar trebui, către deznodământ, să se adune într-un mănunchi compact, astfel încât finalul să împlinească şi să închidă în mod satisfăcător toate filoanele dramaturgice deschise în prima parte a filmului.
Aici păcătuieşte major “Habemus Papam".

Filmul lui Moretti deschide o mulţime de filoane dramaturgice interesante, dar nu îl duce pe niciunul până la capăt.
Noul papă nu vrea să fie papă. Aha – ne spunem noi, spectatorii – interesant! De ce nu vrea?
Este adus în scenă un mare psihanalist – buuun, aşadar psihologul va lucra cu noul papă, şi până la urmă aflăm care sunt motivele subconştiente pentru care papa îsi refuză misiunea apostolică! O traumă din copilărie, vreun complex, ceva… Din păcate, prima şedinţă de psihoterapie a papei este şi ultima. Filiera psihanalitică se închide repede şi nu dezvăluie nimic nou despre pacient.
Aaaa, dar stai! Psihologul e ateu! Şi e chemat să trateze un papă! Poate că între cei doi se va dezvolta o relaţie interesantă, construită în jurul problemei credinţei.
Doar vai, exact când ne e era lumea mai dragă, Sfântul Părinte evadează din Vatican. După prima treime a filmului, psihologul şi pontiful nu se mai întâlnesc niciodată – relaţia lor abia antamată se rupe repede, brusc şi definitiv.
Dar stai, papa fuge ca să-şi urmeze vechea sa pasiune pentru teatru! Are chiar o soră actriţă! Aha, interesant, ne spunem noi! Dacă nu a mers cu psihologul, poate că pe filiera dragostei de teatru vom afla mai multe despre trecutul şi psihologia protagonistului. Din păcate, şi direcţia asta se termină într-o fundătură.

Hmm… ciudat. Stai un pic! Poate că nu papa, ci terapeutul său este defapt protagonistul. Da! În fond, psihologul e un personaj insolit, original. Poate vom afla mai multe despre el, despre biograifa lui? Nu, nimic. Acest personaj extrem de interesant va rămâne până la final un mister pentru noi.
Aflăm că pshiloterapeutul are o sotie, mare psiholog la rândul ei; au divorţat. Interesat, de ce? Ce este cu această nevastă? Din păcate, nu vom afla niciodată. Personajul ei apare doar în două secvenţe scurte, apoi e total abandonat.

Şi uite-aşa suntem duşi cu zăhărelul tot filmul, tot aşteptând, cu răsuflarea tăiată şi cu ochii lipiţi de ecran, ca unul din multele orizonturi de aşteptare ce ne-au fost deschise să se împlinească într-un “aha! deci asta era!" satisfăcător.
Din nefericire, nici măcar miza dramaturgică principală nu este dusă până la capăt: nu ni se dă un răspuns satisfăcător la întrebarea “de ce, o, de ce se simte protagonistul incapabil să fie papă?" Din acest punct de vedere, deznodământul este profund frustrant pentru spectator.

“Habemus Papam" este un caz clasic de indecizie scenaristică – autorii scenariului nu s-au îndurat să suprime niciunul din (prea) multele filoane dramaturgice; ar fi trebuit să păstreze doar una, maxim două mize, pe care să le dezvolte până la capăt. Aşa cum stau lucrurile, nimic nu este împlinit.
Practic, după prima treime, filmul se împarte în două fire narative perfect distincte – povestea papei, respectiv povestea psihanalistului. Acestea două se divid la rândul lor într-o mulţime de iţe secundare, tot mai divergente. Şi uite-aşa, totul se dizolvă într-o entropie generală.

Ceea ce rămâne este o înşiruire de momente bune, fără nicio legătură între ele. Dar rostul momentelor bune este de a lega povestea, de a o duce mai departe. Or, ca cineast, dacă nu ai o poveste fermă… rişti se te laşi furat de peisaj, şi să pui mijloacele înaintea scopului. Aşa cum a păţit aici Nanni Moretti.

Păcat! Cu un scenariu solid, convergent, “Habemus Papam" ar fi putut să fie o capodoperă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *