INSUPORTABILA FRAGILITATE A ROMÂNIEI

Politicienii europeni, însă, au o cu totul altă poziţie. Eventualele lor îngrijorări vin din fragilitatea oricărei construcţii instituţionale în România. Pentru ei, e incredibil că putem construi cu migală, cu efort, uneori chiar contra naturii noastre, vreme de decenii cîteva instituţii fundamentale şi apoi le distrguem, brusc, în două zile sau în jumătate de oră. Nu în ultimul rînd, pentru ei România e un partener cu care au decis să meargă mai departe spre un proiect istoric grandios: o Europă unită, integrată, poate chiar federalizată într-o bună zi. România nu e ţara lor şi, de aceea, ei nu o pot privi cu resemnările şi fatalismul nostru. Noi sîntem aşa, pentru că Dumnezeu ne-a făcut români şi nu putem schimba asta orice-am face. Ei, însă, nu se uită la România ca la ţara lor. Ei se uită la România ca la partener într-o treabă foarte serioasă. Şi cît de serioşi sîntem?

Sigur că nimeni nu poate pune la îndoială dreptul Parlamentului de a genera procedura de suspendare a preşedintelui – asta e perfect constituţional şi european. Dar dacă această procedură durează de miercuri seara pînă vineri, atunci poţi fi constituţional, dar nu mai eşti european, ci, mai degrabă, te comporţi ca o republică ecuatorială. Nu mai e demitere constituţională a preşedintelui, e execuţia lui politică. Am fost sunat zilele astea de mulţi prieteni din străinătate, intrigaţi de ceea ce se întîmplă, aşteptînd explicaţii. Din America, unul îmi spune că a auzit că Traian Băsescu e corupt şi Parlamentul l-a demis. I-am spus că şi eu am auzit o grămadă de grozăvii despre preşedintele Băsescu, aşa cum aud despre fiecare lider politic român. Dar că problema nu e asta. Nu dacă merită sau nu merită Traian Băsescu să mai fie preşedinte e în discuţie acum. Asta ve decide, în final, poporul. Dar ceea ce discutăm acum este modul de demitere a preşedintelui. Şi l-am întrebat dacă i se pare normal ca, de pildă, procedura de impeachment a preşedintelui Obama să dureze două zile: azi depui cererea, poimîine votezi. A spus, imediat, că nu e normal. Ei bine, despre asta vorbim. Şi de aici vine neîncrederea internaţională. La această neîncredere contribuie şi reacţia iresponsabililului care s-a instalat vremelnic la Palatul Victoria: ceva între ţîfnă şi explicaţii specifice politicii mîloase de la noi ("Merkel ţine cu Băsescu pentru că sînt populari, cu mine ţin socialiştii", adică un fel de prelungire a scandaloasei declaraţii "eu am Parlamentul, Băsescu are Curtea").

Fragilitatea României înseamnă, de fapt, că la noi nu există nimic ireversibil, nimic definitiv, nimic durabil. Orice poate fi întors înapoi oricînd. Am construit în zeci de ani, de pildă, autoritatea supremă a deciziilor definitive ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Veţi spune că aşa ceva face parte din ABC-ul oricărei democraţii şi aveţi dreptate. Doar că noi sîntem, încă, la faza ABC-ului. Iată dovada: un vot în Parlament spulberă supremaţia Înaltei Curţi în materie judiciară într-o zi, cîndva în vara lui 2012. Zice definitiv Înalta Curte că doi parlamentari sînt incopatibili şi trebuie să plece din Cameră. Degeaba, colegii lor majoritari spun că trebuie să rămînă. Şi rămîn. Acest tip de atitudine năuceşte. Un amic parlamentar olandez m-a sunat ieri. I-am povestit tărăşenia cu incompatibilitatea celor doi deputaţi. A rămas trăznit. Mi-a spus că nici măcar nu ştie ce reacţie să aibă. Pur şi simplu ideea că Parlamentul decide prin vot să nu aplice o hotărîre definitivă a Înaltei Curţi nu poate intra în mintea lui. La noi, însă, e normal. E parte a războiului cu Băsescu. Aşa loveşti tiranul. Prin urmare, la dracu’ cu Înalta Curte! La dracu’ şi cu Curtea Constituţională! Nu trebuie să respectăm deciziile decît dacă ne convin. Dacă nu, nu! Luptăm cu Băsescu călcînd pe Constituţie, pe lege, pe instituţii. Asta nu pot înţelege europenii. Iar la Bucureşti, un Victor Ponta ne povesteşte că ICR plus Monica Macovei şi cu ceva sprijin de la Traian Băsescu au întors planeta împotriva guvernului său, desigur cel mai cinstit şi mai competent din cîte ne-au condus vreodată.

Sîntem, cu povestea asta, înapoi în 1990. Occidentalii se miră de noi, iar noi nu înţelegm nimic din ceea ce ei ne spun. Reversibilitatea isotriei noastre e blestemul nostru. Că ei nu pot pur şi simplu pricepe această fragilitate a noastră, e problema lor. Dar că noi suportăm la infinit această fragilitatea insupoertabilă, e problema noastra.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *