Junk-food-ul muzical al Andrei şi manelele. Oceanul de ipocrizie care îi separă pe românii albi ca laptele de ţiganii negri ca smoala

Dacă producătorul i-ar fi cerut să-şi tragă nişte chiloţi de piele peste ciorapii negri, ar fi făcut-o. Măruţă câştigă bine, dar au cheltuieli mari, un standard cu care s-au obişnuit, iar Andra trebuie să participe. Piesa e înfiorătoare, iar clipul – un ghem de imagini dintr-un vis haotic. Nu desconsider din start muzica dance, însă piesa aceasta n-are nicio noimă. Andra ţine un telefon de mucava în mână şi sparge boxele cu o salvă de interjecţii – „bye-bye-bye-bye…”, pentru că aşa se cântă muzica de club.

Linia melodică lipseşte, deşi Andra se considera un fel de Beyonce a României, piesa e liniară, ca un copil care se joacă pe clapele pianului. Nu-mi place nici Beyonce, nu-mi plac şlagărele eterne repetate la infinit la concursurile muzicale, dar acestea sunt, până la urmă, mai autentice. Dar piesa Andrei e un succes. Dacă faci un drum cu maşina Iaşi-Timişoara, în 9 ore ai şansa să o asculţi de 10 ori pe mai multe posturi de radio. Andra a pătruns în muzica dance şi s-a lăsat pe mâna sintetizatorului pentru că vrea să cucerească discotecile de provincie, balurile de liceu şi zilele omagiale ale sutelor de orăşele din ţară. Cântăreaţa câştiga bine şi înainte, din nunţi şi botezuri, dar acum vrea mai mult, vrea să pătrundă în listele telefoanelor mobile ale liceenilor, vrea un show eclectic şi n-ar fi rău să scoată un pic nasul şi-afară. Aceasta e de fapt ţinta dar nu îndrăzneşte s-o spună. În fond, Andra vrea să fie Inna.

De fapt, toate femeile din showbiz şi care au trecut cândva pe la Şcoala Populară de Artă vor să fie Inna. Toate au în cap faptul că fătuca asta din Eforie învârte bani cu lopata fără niciun merit. Uitaţi-vă de câţi ani încearcă Elena Gheorghe să cânte dance şi câte piese trase la indigo forţează posturile tv muzicale şi heavy-rotation-ul radiourilor. Asistăm la chinul Elenei Gheorghe de-a o ajunge pe Inna din urmă şi de a-i lua locul. Elena Gheorghe a reuşit doar să fie Inna 2, un substitut pentru cei care înghit orice, fără mofturi. Acum, şi Delia vrea să fie Inna. Şi-a tras melodie dance, muzică de club, şi umple ecranul cu un combinezon negru care lasă la vedere un fizic bine împănat. Şi mai sunt fete cu nemiluita care vor să fie Inna, dar m-am oprit la trei artiste cunoscute, care au voce, care ştiu să cânte.

Muzica Innei mă lasă rece. Dar prezenţa ei mă atrage, mă face să nu schimb postul şi să o privesc amuzat, ca un pisoi absorbit de dansul peştilor într-un acvariu.Inna e proaspătă ca un lime, îţi strepezeşte dinţii, îşi marchează trecerea. Sânii ei izbesc ecranul televizorului ca pietricele aruncate în parbrizul maşinii de roata camionului din faţă. Nu sunt un obsedat sexual, problema nu se pune aşa, ci vă explic cum funcţionează impunerea unei imagini în mentalul colectiv, cum detaliile trezesc simţurile şi generează impactul. Inna a apărut de nicăieri la momentul potrivit şi a culcat la pământ industria ca o coasă care seceră grâul dintr-o singură mişcare. Postul s-a dat, locul e ocupat şi momentul optim a trecut. Seara, acasă, Andra ar trebui să-şi pupe dulce bebeluşul care a adormit, să-l vegheze un pic la lumina difuză a unei veioze semi-obscure şi să şteargă din memorie toate sforţările ridicole de a face muzică de club. În locul Andrei, eu n-aş vrea să devin Inna.

Nu mă strădui să dezbat în mii de cuvinte soarta showbiz-ului românesc. E doar un cârlig. Mă amuză însă reacţia românilor cu un nivel de educaţie rezonabil atunci când aud de manele. Strâmbăm din nas şi ne demarcăm clar teritoriul faţă de manelişti. Tragem o linie şi spunem: „Aici nu au voie, e strada noastră, cafenelele noastre, copiii noştri se joacă aici şi nu vrem să ne amestecăm cu ei”.

E o segregare culturală, să spunem, nu rasială. Dar ne amăgim şi ne scufundăm într-un ocean de ipocrizie. Ce altceva sunt refrenele fără sens ale Andrei, Elenei Gheorghe, Antoniei etc. decât o alternativă la manele? Ce este clubăreala pe bandă rulantă decât o formă de junk-music la fel de superficială şi aridă ca şi repertoriul maneliştilor? Două reproşuri fundamentale sunt aduse manelelor – linia melodică repetitivă, artificială, transformarea muzicii într-un produs de serie, şi calitatea execrabilă a versurilor, mesajul imbecil al cântecelor, transformând-o într-o muzică pentru retardaţi. Dacă Adi Minune ar cânta pe versuri de Marin Sorescu ar fi mai dezirabil şi aş fi interesat să-l ascult. Dar uitaţi-vă la versurile debile ale piesei „Telephone”, marele hit al Andrei. „She said good bye”, asta e tot, le găsiţi pe Google.Toată muzica de club e o copie în engleză a cântecelor maneliştilor, sunt versuri identice.

Dacă veţi asculta 10 ore pe zi posturile de radio comerciale, aşa cum fac taximetriştii din Bucureşti, s-ar putea să ajungeţi nişte legume. E muzică comercială, ni se spune, dar e o prostie, e junk-music, e o muzică alienantă, care îţi satisface dorinţa simplă de a avea bani de-o cafea în Dorobanţi, de-o gagică pe acelaşi calapod cu tine, de-o chirie într-o garsonieră şi de-un week-end ieftin la mare. E dorinţa simplă de a trăi spărgând seminţe şi de a-ţi privi copiii cum ajung nişte rataţi la fel de mari ca tine. Muzica de la radio nu e decât un Taraf TV în oglindă. Şi în tot acest timp avem pretenţia ca maneliştii să nu ne încalce teritoriul. Răspunsul Andrei la provocarea pieţei muzicale arată modul în care reacţionează românii când se pune problema ieşirii din impas. Alegem soluţia ieftină şi rudimentară.

Ne declarăm satisfăcuţi de standardele scăzute, începe să ne placă terciul din blid, ne acomodăm cu condiţia mizeră şi în general ne obişnuim să ne meargă prost. Dar nu-i cruţăm pe manelişti. Nu-i cruţăm pe ţigani. Sunt nespălaţi şi analfabeţi. Sunt o adunătură de hoţi, de leneşi care ne sufocă, care trăiesc pe spinarea noastră. În tot acest timp, elitele României au pielea albă ca laptele şi fură pe rupte. Şpăguiesc, siluiesc Justiţia, ruinează sistemul medical, fură de la gura amărâţilor şi-a copiilor lor, fac evaziune de zeci de milioane de euro, coordonează contrabanda din vămi, îşi învaţă odraslele să fure la fel şi plătesc pentru sex orice prospătură le iese în cale. Dacă aş fi Nicolae Guţă aş privi în ochii oricărui român cu aere de superioritate şi i-aş spune: „Tu mă faci pe mine manelist?”. Dacă aş fi Romeo Fantastic le-aş spune românilor: „Voi mă faceţi pe mine ţigan împuţit? Voi mă faceţi negru? Uitaţi-vă în oglindă…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *