“La source des femmes” – Cronică de film

Pariul lui Mihăileanu este cu atât mai curajos cu cât se avântă într-o lume ce nu îi este deloc familiară.

Acţiunea se petrece în zilele noastre, într-un sat din Maghrebul ex-francez. De mai multe luni, regiunea suferă de pe urma unei secete crunte; astfel eliberaţi de povara muncilor agricole, bărbaţii nu muncesc. Cu totul alta este situaţia pentru femei – ele trudesc din greu, având grijă de casă şi de mulţii lor copii. Cel mai greu le este să aducă apă în sat: nu există apă curentă, iar singurul izvor din zonă se află la o mare distanţă în afara aşezării. În mod tradiţional, femeile sunt cele însărcinate cu extenuanta sarcină a aducerii apei în găleţi, păşind pe poteci înguste, peste pietre colţuroase…

Până când, într-o bună zi, tânăra Leila (Leila Bekhti) decide că această deplorabilă stare de fapt nu mai poate continua. Ea le convinge pe celelalte femei că a sosit timpul să lase aducerea apei în seama unei conducte. Bărbaţii sunt cei ce ar trebui să întreprindă demersurile necesare pentru construirea respectivei ţevi; însă bărbaţii musulmani sunt dominatori şi tradiţionalişti – cum îşi vor convinge ele soţii să se pună pe treabă în privinţa ţevii de apă, aducătoare a modernităţii?
Soluţia vine tot de la Leila. Tânăra propune instituirea unei “greve a dragostei": femeile se vor folosi de singurul mijloc coercitiv de care dispun în relaţia cu bărbaţii lor: le vor închide acestora porţile dragostei trupeşti, până ce conducta de apă va fi construită.

Cu intriga poveştii astfel amorsată, liniile de conflict sunt clare: avem, pe de-o parte, femeile, temătoare dar dârze în menţinerea “grevei" lor; de cealaltă parte, bărbaţii satului, tot mai exasperaţi, frustraţi şi scandalizaţi în faţa acestui teribil afront adus supremei autorităţi masculine.
Însă femeile nu se lasă, şi nici nu sunt atât de slabe şi de vulnerabile cum ar părea la prima vedere. Au de partea lor doi aliaţi influenţi. În primul rând Sami (Saleh Bakri), soţul Leilei şi învăţătorul satului, sprijină în mod discret cauza femeilor. Apoi, soţiile o au drept sprijin pe Hasna (Amal Atrach), o văduvă bătrână şi foarte respectată în sat; Hasna este cea care le îmbărbătează pe femei atunci când le piere curajul; bătrâna este la nevoie chiar în stare să-i înfrunte pe bărbaţi, căci toţi o respectă.

Filmul lui Mihăileanu mizează mult pe exotismul locului de desfăşurare al acţiunii şi pe farmecul inerent al temei.
În ceea ce priveşte exploatarea exotismului locurilor şi al culturii locale, “La source des femmes" se înscrie în ceea ce am putea numi “şcoala acurateţii antropologice" (vezi ultimele filme ale lui Mel Gibson – “The Passion of The Christ", “Apocalypto"-, sau “Babel" al lui Iñárritu): joacă actori provenind din cultura evocată (arabi, în cazul de faţă), iar filmul este vorbit exclusiv în limba indigenă.
A descoperi o civilizaţie total diferită de a ta, a asculta vorbindu-se o limbă ce-ţi este total necunoscută: aceste fapte în sine sunt suficiente pentru trezirea curiozităţii şi menţinerea (o vreme) a interesului spectatorului. Iar filmul nostru utilizează din plin, şi cu destulă iscusinţă, situarea etno-antropologică a tramei pentru a-i ţine pe privitori “în priză".

Cât despre farmecul temei, subiectul ales de către Mihăileanu are un potenţial comic evident: vom zâmbi, ne vom amuza; dar nu vă aşteptaţi la o comedie bufă – genul de comic folosit aici are marea calitate de a nu anula nimic din dramatismul situaţiilor pe care le traversează eroinele noastre, în lupta lor cu o civilizaţie rigidă, patriarhală, în care femeia are o poziţie fixă bine definită prin lege (Shari’a) şi cutumă.

Un alt aspect legat de farmecul temei: în filmul nostru, femeile se exprimă ca grup unitar, îşi clamează bucuriile şi-şi defulează frustrările într-un mod foarte special: prin cântec. Pe parcursul filmului, acest cânt semi-incantatoriu al femeilor îşi dezvoltă o poetică proprie, fascinantă, cu arome de tradiţie ancestrală. Există chiar o secvenţă în care o femeie discută în contradictoriu cu suratele ei – un dialog cântat, în care se confruntă două viziuni asupra lumii: varianta oficială, însorită, şi… cealaltă versiune.
Momentul este minunat. Nu vă spun mai multe, vă las să descoperiţi singuri ce şi cum.

Am şi câteva obiecţii importante la adresa filmului lui Mihăileanu.
În primul rând, feminismul de extracţie evident occidentală pe care îl arborează aceste sătence musulmane este puţin nelalocul lui în contextul cultural în care este aşezată intriga noastră. Lucru destul de deranjant, având în vedere pretenţia de acurateţe antropologică pe care o emite, în mod implicit, filmul.
Cu toate motivaţiile pe care ni le oferă povestea, este totuşi destul de neverosimil ca nişte femei provenite dintr-un mediu islamic tradiţional să se emancipeze aşa, brusc, deus ex machina, şi să-şi ceară drepturile.
De altfel, neverosimil este şi happy end-ul – ni se spune clar, pe parcursul filmului, că pentru a rezolva problema nevestelor rebele, bărbaţii n-ar avea de făcut decât să-şi repudieze soţiile, apoi să-şi ia femei noi dintr-un alt sat. Simplu! De ce nu fac bărbaţii asta (ni se arată chiar la un moment dat că se fac pregătiri în acest sens)? De ce preferă ei să se plece in faţa (presupusei) puteri de şantaj a femeilor lor? Nu e clar.

Aşa cum ni se prezintă, trama filmului nostru nu este altceva decât un basm; o poveste frumoasă; şi câtă vreme o luăm ca atare, totul este în regulă.
Pentru că dacă luăm lucrurile la bani mărunţi, ne dăm cu uşurinţă seama că o asemenea emancipare à la sixties sexual revolution nu s-ar putea niciodată întâmpla în realitate, undeva în lumea islamului rural, dogmatic şi conservator.

Dar repet, premiza dramaturgică a filmului funcţionează bine în interiorul convenţiei basmului de factură hollywood-iană. Ceea ce nu e, în sine, un lucru rău. Şi cu precedentul său film (“Le concert", 2009), Mihăileanu ne oferea tot un basm – şi acea poveste, la rândul său, funcţiona bine în interiorul respectivei sale convenţii.

Problema (şi confuzia) survine atunci când amesteci convenţiile între ele. Aşa cum se întâmplă, din păcate, în “La source des femmes", unde basmul cinematografic de factură americană întâlneşte drama de substanţă etno-antropologică.
În astfel de cazuri noi, spectatorii, nu mai ştim exact la ce să ne aşteptăm. Ce vedem? Ce fel de film este? Realism antropologic sau basm naiv? Hollywood sau Levi Strauss?

Altfel, filmul nu este deloc rău. Dramaturgia e bine construită (deşi devine cam previzibilă în a doua jumătate a peliculei), şi actorii îşi fac treaba bine. Şi apoi, am mai spus-o, admir curajul regizorului de a se aventura într-un univers cultural ce-i este cu totul străin.

Vedeţi filmul! Păcat de amalgamarea convenţiilor…. cred că un final unhappy ar fi fost mai convingător (din perspectiva realismului antropologic) decât deznodământul luminos pe care ni-l oferă “La source des femmes".

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *