Lecţia de rezistenţă a lui Cristi Minculescu. Şi lecţia de umor de la Băicoi

Între cele câteva momente de eroism făţiş, ca Greva din Valea Jiului, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România sau Mişcarea Goma nu a fost linişte. România a duduit. A pulsat în ritm de rock. Din 1963-1964 încoace, riff-urile chitărilor electrice au încărcat câteva generaţii. Au alimentat sute de mii, milioane de tineri cu dragoste de libertate. Cu nobleţe. Cu curaj. Mămăliga a explodat pentru că era ca un bulz, plină cu rock pe dinăuntru.

Pe străzile Timişoarei şi apoi ale Bucureştiului, ale Clujului sau Braşovului, tinerii pletoşi, în geci de piele sau în costume de blugi au fost în primele rânduri. Au stat sub ploaia de gloanţe şi au strigat ca la ultimul concert, uluitorul, cutremurătorul: „Vom muri şi vom fi liberi!” O asemenea strigare nu mai auzise lumea întreagă de 2000 de ani. Din vremea primilor martiri creştini.

Aceasta este forţa rock-ului. Iar „Cristache” este Emblema lui. Să mă ierte, de acolo, de sus, Moţu Pittiş, Dorin Liviu Zaharia, Iuliu Merca sau Liviu Tudan! Să mă ierte Dan Aldea sau Nicu Covaci, dar Cristi a fost un lacom. A adunat în el toată bucuria de a cânta, toată nobleţea şi toată dăruirea artistului rock. Cel care arde şi moare pe scenă, încărcându-i electric pe fani. Poate că Iris şi Cristi nu au fost atât de creativi ca Sfinx, poate că nu au fost atât de originali ca Phoenix. Şi totuşi pe nimeni nu i-a iubit publicul ca pe ei. Şi de nimeni altcineva nu s-a temut Securitatea! De frica propagării acestui model al libertăţii, au fost interzişi. De frica unor revolte ale fanilor, li s-a dat din nou voie să cânte. Dar pe ascuns, fără afişe. Iar sălile continua să fie arhipline, să se spargă geamurile la intrare şi să se rupă scaunele înăuntru. Au fost atacaţi de propaganda comunistă. Un film de înfierare de la TVR, în care băieţii de la Iris erau puşi la zid pentru muzica lor decadentă, s-a transformat în film cult underground. A avut un ecou uriaş, care a îngrozit şi mai mult puterea.
Acum, rock-ul însuşi este zguduit de noua dramă a lui Cristi Minculescu. Simbolul rezistenţei noastre este din nou greu încercat. Dar nu-i nimic: ştim, şi el, şi noi, ce avem de făcut. Ne-a predat bine lecţia. Ne-a dăruit-o: Rezistă, Cristi! Rezistăm împreună!

P.S. Lui Cristi nu îi plac lacrimogenele. Îşi ascunde sensibilitatea şi modestia sub bancuri, pe care le spune cu un umor nebun. Aşa că o să închei cu o istorioară de-a lui Ştiţi cum s-a născut celebra expresie: „Bună seara, prieteni”? Înainte, când se suia pe scenă, Cristi urla cât îl ţineau bojocii, după model occidental: „Bună seara, Bucureşti!”, „Bună seara, Timişoara!”, Bună seara, Sibiu!”. Până ce Iris a avut concert la Băicoi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *