Lovitura de stat din februarie

Partide care se duşmăneau şi-au dat mâna pentru a-i smulge puterea, dar mai ales autoritatea. Era în al şaptea an de domnie. Marile sale reforme nu erau pe placul bogaţilor acelor vremi. A înfiinţat Jandarmeria, a împroprietărit ţăranii nevoiaşi, a instituit Codul fiscal, a reglementat activitatea contabilă, a rezolvat problema regiunilor şi a judeţelor, a dat de pământ cu toţi corupţii administraţiei publice, a eliminat monopolul asupra forului legislativ, a făcut Codul Penal, a modernzat statul, dar şi-a mărit puterea personală. Ca mulţi alţi conducători, s-a crezut în putere. Până în noaptea fatidică a loviturii de stat.

Opoziţia a pregătit mari manifestaţii publice. Deşi prevenit de prieteni, că urma să fie mazilit, nu a băgat de seamă că apropiaţii îl puteau trăda. Se baza pe o gardă personală puternică şi pe o armată loială. Nici soţia, înşelată de atâtea ori, nu acţiona împotriva sa. El, ca şef de stat, avea legături cu puterile europene. Le-a făcut multora pe plac. Pătimaş la jocul de cărţi şi dedulcit la amantlâc, pierdea multe nopţi în partide de cărţi şi în budoarele domniţelor vremii. Nu credea că cineva putea conspira în tăcere, împotriva sa. De aceea şi-a instituit un regim autocratic.
Fuma enorm şi bea multă cafea. Nu dădea curs avertismentelor. Nu ale doctorilor. Ci ale prietenilor. Părea invincibil. Gândea strategic. Avea viziune. Era la vârsta în care totul i se cuvenea. Se implica mult în diplomaţie. Rezolva din poziţia sa de şef al unui stat nou multe probleme globale. Îi scria omologului său francez că dacă va abdica, o va face doar în favoarea unui Prinţ străin. Acasă, nu-i erau pe plac politicienii locali. Domnea şi guverna, împotriva lor. A schimbat România. De partea sa erau cei mulţi. Nimeni dintre privilegiaţii sistemului său nu era nemulţumit. Împărţea frăţeşte puterea. Marele Orient nu-i era străin. Când părea că nimic nu i se mai poate împotrivi a fost luat din pat şi pus să semneze actul de abdicare. A plecat la ceas de seară cu amanta. Spre Viena. Ulterior l-a găsit şi nevasta. Ani buni de exil nu l-au copt la minte. Se credea providenţial, dar neînţeles.

Istoria l-a consemnat cu litere de aur ca primul Domn care a instituit reforme. Dar şi cel care s-a gândit. Încă de pe timpul regimului său autocratic, că v-a renunţa la putere doar în favoarea unui domn străin. Era din Bârlad. A făcut o carieră militară. A ajuns ofiţer. Ulterior, chiar ministru. În actul său de naştere era trecut Alexandru Ioan Cuza. În noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866 a fost silit să abdice. La cine vă gândeaţi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *