Marghioala e de vină. Ea a fost mai întâi

Numele i l-am aflat în zilele din urmă, când am aflat că ea, femeia cu haine uşor pastelate, care îi poate citi cu aceeaşi patimă pe Coelho şi Oz, care m-a iritat teribil într-o zi, cu privirea fixată peste umărul meu, înspre ziarul pe care îl citeam în tramvai, cea pe care am auzit-o pronunţând "doisprezece lalele", ei bine, chiar ea, Marghioala, poartă vina absolută pentru derizoriul pe care şi-l asumă, din ce în ce mai greu, presa.

Dacă Marghioala nu ar fi existat în felul în care există, dacă, bunăoară, ar fi fost Laura în locul ei, dacă albastrul şi verdele ar deveni obligatorii în ţinuta de stradă şi mai ales dacă Coelho şi Oz nu s-ar amesteca aşa, oricând, în treburile noastre, de bună seamă că presa autohtonă ar fi livrat un cu totul alt conţinut. Şi, oricât ne-am feri de supremaţia formelor, într-o altă formă. Fără zgomotul de fond care pierde orice ritm, fără isteria literelor mari şi ţipătoare. Fără limbajul redus la sensul frust, atâta cât să înţeleagă… cine alta decât Marghioala? Departe de mine puritanismul: perfect de acord că toată complexitatea unui fapt politic, bunăoară, sau a unui act economic ori a unui gest de cultură trebuie să îşi găsească locul într-o relatare jurnalistică care să ofere şi chei de lectură (pluralul este intenţionat şi necesar), şi niscaiva condimente, şi explicaţia interesului. Trebuie să îşi vizeze, să îşi presupună, cum s-ar spune, cititorul/telespectatorul. Într-un anume fel, să îl conţină. Dar să nu îl consume de tot, de-a valma cu faptul politic, actul economic ori mai firavul gest de cultură, până nu mai ştie nici el, gazetarul de la taste, care e informaţia pentru care merită să te chemi jurnalist şi care e publicul pentru care faci scheme şi sinteze. Toată această confuzie nu ar fi fost cu putinţă fără Marghioala. Doamna înghite totul nedigerat şi nu are timp nici de dicţionar şi nici de corelaţii. Are acasă un soţ care munceşte mult, dar care nu ar munci dacă nu ar avea nevoie de bani, doi copii, rufe la uscat şi tocăniţe apetisante pe plită. Are şi televizor, fără de care, spun gazetarii care evaluează gradul de complexitate a cuvintelor, pentru a fi siguri că nu au depăşit limita de sens admisă, nici ea, Marghioala, nu ar fi existat în felul în care există. Pare-se că am ajuns într-un cerc: ce a fost mai întâi, Marghioala sau televizorul?

Aşadar, Marghioala calcă, găteşte, iubeşte, creşte copii, face piaţa, dă sfaturi vecinelor, mai pune mâna pe câte o carte. În timp ce le face pe toate, televizorul e pornit. Când ia o pauză de la treburile casei şi îşi permite un moment de răsfăţ, se uită la telenovele. Când nu, televizorul e poziţionat pe posturile de ştiri. Iar ştirile îi fac bine, pentru că îi dovedesc cât de prost este guvernul, cât de împiedicaţi politicienii, cât de mult pătimesc ei, bieţii alegători, cât de scump e totul, cât de răi am devenit, cum ne violăm şi împuşcăm între noi, cum toate femeile frumoase şi vedete au silicoane şi, nu se ştie dacă de la ele, sunt infidele în relaţii. Şi pentru că Marghioala este telespectator, se pare că toţi gazetarii care încă nu şi-au aruncat dicţionarele şi, împreună cu ele, intuiţia în virtutea căreia au primit o legitimaţie de presă, aceea care îţi şopteşte care anume dintre faptele brute şi cotidiene privesc, fie şi parţial, interesul general şi, prin urmare, merită să fie relatate într-o ştire, nu mai sunt recunoscuţi de breaslă. Marghioala şi doar ea poartă vina pentru tăcerea unor jurnalişti de modă veche, fără a fi bătrâni, pentru moartea ziarelor ai căror patroni nu au privit-o în ochi, pentru breaking news-uri, pentru rating, ca unica validare a unei instituţii media.

De Marghioala am auzit de la "managerii" instituţiilor media. Aşa cum vă aşteptaţi, este un nume de cod. Însuşi numele dovedeşte cât de puţin înţeleg cei care îşi fac ziar sau televiziune din logica socială. Nu zic că Marghioala nu există. Există şi încă în variante mult mai rele. Doar că până şi Marghioala face conexiuni. Şi până şi ea, cu ale ei culori pastelate şi griji mărunte, are dreptul să i se ridice provocări, să i nască întrebări, să nu înţeleagă şi să caute a înţelege. Şi, mai presus de toate, are dreptul să nu fie consumată, fără digerare, de presă. Unii dintre noi, mai norocoşi, ne mulţumim cu un Tolstoi, un Oz, un Hesse sau un Cosaşu în zilele de joi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *