Matei Brunul, portretul unei Românii pierdute

Cu o pedanterie nemţească şi cu o scrupulozitate a detaliilor remarcabilă, Teodorovici ţese tapiseria gri tern a unei Românii învinse, peste care proiectează destinul lui Matei Brunul cu frica, izolarea, ruşinea şi regretele unui marionetist ce a învăţat să-şi iubească doar păpuşa, pentru ca mai apoi, ca-n Fenomenul Piteşti, torţionarii. Evident că cei mai apropiaţi oameni, securistul Bojin şi în final Eliza, printr-o timidă dragoste, dovedită în cele din urmă tot om al sistemului, fac parte din universul său închis.

La începutul lecturii aveam speranţa că voi găsi “Opiniile unui clovn" în variantă autohtonă a celebrei cărţi a lui Heinrich Böll. Mai apoi, în desişul descriptio, romaine, fiind prevenit că: "istoria mare are întotdeauna o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale" am crezut că voi fi provocat cu teme dostoievskiene, polifonii, dar m-am trezit într-un spaţiu pe care l-aş fi dorit uitat. Aprofundat în lectura cărţii, mi-am dat seama târziu că nu e o carte pentru mine, prea îmi coboară din amintiri tenebrele. Personal, aş fi aşteptat, să mă regăsesc ca învingător în volumul lui Teodorovici, nu ca un învins, mai ales că pe la Naidăş, satul de graniţă din finalul povestirii, trebuia să trec şi eu frontiera în 1989. .

În Matei Brunul nu-l găseşti pe Kafka, nici pe Dostoievski, doar pe Lucian Dan Teodorovici, care s-a documentat asiduu, pentru că n-aş crede că a putut scoate atât de bine esenţa pură a alienării dintr-un univers concentraţional. Avea doar 14 ani la livoluţie….

Poate m-am grăbit să-mi exprim prea vocal depresiile, fără a mărturisi spectacolul cu prizonieri din cartea, de o rarisimă împletire caracterială, pe un fond al depresiei colective. Matei Brunul, născut în Italia din părinţi emgranţi, s-a întors în ţara natală a lor săi, în plină instaurare a comunismului. Având o pilă la Lucreţtiu Pătrăşcanu, ministrul de justiţie al acelor vremi, găseşte o slujbă la teatrul de Păpuşi. Confecţionează obiecte pentru spectacole şi le însufleţeşte. Vasilache e avatarul perfect, poate prea puţin personalizat. Aş fi aşteptat măcar aici o explozie de nebunie.

Împreună cu marioneta suferă, supravieţuieşte, îşi alinează singurătăţile, fără a fi un luptător. Dacă ar fi să folosim limbajul de azi al generaţiei copy-paste, un looser.

"Orice mişcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mânuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaşte, îl simte până la identificarea cu el, celelalte părţi ale corpului, care sunt doar nişte pârghii, pendule, se mişcă pe linia dorită de el. Forţa gravitaţională îşi face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă uşor de găsit, e tocmai acel centru de greutate. Şi el dictează mişcarea, acţiunea, îi dictează practic viaţa. Viaţa marionetei stă în mîinile marionetistului. Niciodată nu poţi manipula păpuşa, niciodată n-o poţi face să trăiască aşa cum vrei tu, dacă nu înveţi să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află. Sufletul sau centrul de greutate…“

Dar cine o fi păpuşarul?

Matei Brunul este o carte despre oamenii sub vremi, despre victime care-şi iubesc călăii, un tratat de adaptare, într-o lume a războaielor de bucătărie, victimele n-au aspiraţii mari, doar instincte de supravieţuire. Afazia autorului e comparabilă cu a poporului roman care şi după 20 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989 încă mai are dileme. Nu ştie să facă diferenţa între victime şi călăi.

Cartea lui Teodorovici e o radiografie completă a mankurtizării României. Cei care n-au ajuns să cunoască Omul Nou, visat de comunişti şi nu numai, îl pot avea de acum înainte pe Matei Brunul, un individ afazic, alienat care-şi iubeşte puşcăria, la fel demult ca pe propria marionetă. Dar şi marioneta e personificarea aproapelui care nu a ripostat. Cu telentul de povestitor al lui Teodorovici şi de fin psiholog, personajele s-au împietrit în personajul colectiv, numit poporul roman.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *