„Mie daţi-mi străzi pavate…”

Deşi între timp se petrec şi lucruri de interes, noi ne bulucim ca hipnotizaţi la troaca de vulgarităţi pompate în ritm infernal prin posturile de televiziune, internet şi ziare. Ne dăm de ceasul morţii să ne otrăvim, tragem cu voluptate pe nas praful pestilenţial al vieţii politice şi ne holbăm transfiguraţi la spectacolul propriei decăderi, de parc-am fi o naţiune de aurolaci. Mă simt parte a acestei necontenite murdăriri şi mă întreb cât timp voi continua să mărşăluiesc abulic în această derivă autoanihilantă. Las’ că scrisul meu la gazetă are şi ceva schizofrenic, pentru că el nu reprezintă nici măcar a cincizecea parte din lucrurile pe care le fac, gândesc, scriu într-o săptămână. Cititor de ziare nu sunt, la televizor mai uit din an în paşte. Informaţiile pentru articole mi le iau de la oamenii apropiaţi — unii dintre ei victime perfecte ale intoxicării cu aşa-zise "breaking-news"-uri, talk-show-uri şi buletine de ştiri care nu te informează, ci te înspăimântă. La ce bun să mă sinucid şi eu?!

Visez la un moment când vom avea o revistă de tip Vanity Fair ori The New Yorker care să se vândă într-un milion de exemplare. Nu idealizez genul acesta de publicaţii pentru cititorul mediu, deşi el rămâne, în condiţiile analfabetismului galopant de la noi, un ideal de neatins. E suficient să parcurgi câteva numere pentru a vedea ce înseamnă profesionismul de presă. Am prieteni americani de bună calitate intelectuală care-şi iau informaţiile, îşi cumpără cărţile ori văd filmele şi piesele de teatru în funcţie de recomandările făcute de astfel de reviste. O cronică inteligentă la o premieră de operă, un fragment consistent dintr-o carte în curs de publicare, fotografia câtorva tablouri dintr-o expoziţie sunt tot atâtea certitudini pentru omul normal, a cărui viaţă nu e — ca la noi — un cârnat plin cu zgârciuri care leagă între ele deversările de venin şi perfidie ale doamnei Drăgotescu de elucubraţiile lui Badea şi stropşelile neo-barbare ale lui Gâdea de imaginarul detracat al invitaţilor lui Dan Diaconescu.

Nu aş reuşi să ţin legătura cu main-stream-ul cultural occidental dacă n-aş parcurge săptămânal cele şapte-opt periodice la care sunt fericit să am acces. Cu atât mai mult mă deprimă să observ că timidele încercări de a crea la noi replici ale unor reviste care, de zeci de ani (iar una sau două chiar de sute de ani) reprezintă repere culturale şi de informare obligatorii, sunt sortite eşecului. Eforturile de "împământenire" a celebrei The New York Review of Books s-au încheiat lamentabil, cu o pagubă substanţială pentru naivul investitor. Mi se spune că nici sinteza românească a celor două reviste culturale franţuzeşti, Lire şi Magazine littéraire, n-o duce prea bine. Cititorul autohton de calitate a dispărut ca nălucile — după ce, în prealabil, prin buzunare i-a bătut cam multişor vântul sărăciei, dacă nu chiar al mizeriei materiale.

Cultura reprezintă testul nostru de credibilitate. Trăim de zeci de ani drama "sincronizării" şi tot n-am ajuns să păşim în acelaşi ritm cu ţările civilizate. Nu e suficient să excelăm în formulele marginale (experimentale, de avangardă) ale artei, deşi e bine că suntem luaţi în seamă şi acolo — ba uneori reuşim să dăm şi lecţii. Important ar fi să avem o piaţă culturală medie solidă, de câteva milioane de oameni, care să fie în stare să-şi dea seama de ce o carte e bună şi alta nu, de ce un spectacol trebuie văzut, iar altul ocolit. Visez la clipa când românii se vor buluci cu miile la spectacolele (pe care le-am văzut eu însumi cu mare întârziere), "Unchiul Vanea" şi "Strigăte şi şoapte", născute din talentul copleşitor al lui Andrei Şerban şi jucate de o trupă de mare clasă, cea a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, iar apoi se vor grăbi să (re)citească şi să (re)vadă piesa şi filmul de origine. Cele câteva sute de spectatori alături de care m-am înghesuit la Odeon n-au făcut decât să-mi sporească angoasa, să-mi arate cât de puţini eram, de fapt, şi cât de mulţi oameni fără conţinut treceau indiferenţi pe lângă clădirea teatrului în interiorul căreia un regizor de statură mondială ne făcea părtaşii unei veritabile operaţii alchimice.

În reveriile mele utopice, îmi imaginez o mulţime de români demonstrând indignaţi nu că li s-au tăiat nu ştiu ce drepturi dobândite fraudulos, ci îngrămădindu-se în jurul blocului unde locuieşte marele prozator Ştefan Agopian şi punând pe el presiune să-şi termine romanul la care scrie cam de multă vreme. Şi îmi mai imaginez că după ce vor fi citit în România literară poezia lui Eugen Suciu, "Motanul", mii de bucureşteni se vor aşeza la coadă, la librării, să-şi procure volumul lui proaspăt apărut. "Just my imagination" — vorba unui cântec de altădat’. Numele artiştilor români ating notorietatea doar când fac imprudenţa să-şi dea cu părerea despre treburile publice. Care Agopian? Care Suciu? Care Ion Mureşan? Care Marta Petreu? Care Livius Ciocârlie? Mă aştept, în cel mai bun caz, ca numele lor să fie scrise de-acum cu literă mică, batjocoriţi de anonimii de pe internet. Lor vorbiţi-le de Stan-laptop, de Dana Grecu, de Ciuvică, de Vrânceanu-Firea, oameni care grăiesc pe limba lor, vigilenţii de serviciu ai disperării. Iar artiştii ăştia, să fie mulţumiţi că nu s-au închis toate galeriile, că au încă teatre, că mai apar reviste — chiar aşa, în tiraje confidenţiale, pe care le citesc doar profesoarele pensionare. Dar şi ele numai după ce li s-a tăiat, din cauza neplăţii, abonamentul la televiziunile de scandal…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *