Monarhişti, Ziua noastră a sosit!

Vă aduceţi aminte paradele zgribulite: tancurile uruie sinistru pe bulevardul gol, doar un pâlc de curioşi tremură în viscol, şenilele îi împroaşcă cu zloată, promoroacă pe blindaj, lumânări de muci la nasul soldaţilor, rictus îngheţat pe faţă, au primit ordin ca măcar atunci când trec prin faţa tribunei oficiale şi a camerelor să nu dârdăie că-i ia mama dracu, elicopterele şi avioanele iar nu zboară din cauza ceţii. De data asta, a fost altfel. Vremea frumoasă i-a scos pe români din casă. Le-a dat chef de petrecere.

Metrourile spre Aviatorilor au gemut de încărcate ce erau. Autobuzele spre Kiseleff au dat pe dinafară. Copii, mulţi copii. Unii, mici cât un steguleţ. În cârcă sau de mână. Dar şi părinţi, bunici, îndrăgostiţi, găşti de puşti rebeli. Cu toţii, parcă teleghidaţi spre Şosea. Cu toţii, foarte veseli. Preşedintele, degrabă vărsătoriu de lacrimi, se şterge înduioşat la ochi. Un grup de fete, frumuşele foc, îmbrăcate în uniforme cambrate, tocmai îşi termină numărul de jonglerie cu puştile. Lume multă pe margine. Trotuarele sunt pline. Baloane, steguleţe, cocarde, eşarfe. Se aplaudă şi se huiduie cu relaxare. Nici fluierăturile nu sunt ca de obicei.

Într-un fel şuieri când îţi îngheaţă bucile obrazului şi ţi se încleştează maxilarele şi altfel, când e cald şi soare. Îl fluieri pe Băsescu parcă ai chema un taxi. Ca după o fată pe 6 martie. Cum nu cred în încălzirea globală, mă tem că la anul ne vom întoarce la viscol şi zloată. Va mai trece multă vreme până să avem iar o Zi Naţională cu soare. Întotdeauna i-am invidiat pe francezi pentru 14 iulie al lor. (Las’ că nu înţeleg cum poţi să celebrezi începutul unei epoci de masacre!) Sau pe americani, cu 4 iulie. Înainte, pe 23 august, era cald, era frumos, dar îţi tăiau tovarăşii tot cheful. Vânzările de bere erau interzise până la ora 13, ca să nu o şteargă proletarul de la defilare la cârciumă. Oricum, aia nu era sărbătoare, era comemorarea ocupării ţării de ruşi! Acum avem o sărbătoare autentică, probabil cea mai importantă a neamului, dar pusă în pragul iernii. Românul iese din casă doar să prindă o porţie de ciolan cu fasole şi-o ţuică pe daiboj, apoi se întoarce încins, se aşază la masă şi-şi înjură nevasta că nu ştie să gătească ca Onţanu. După care cască ochii şi moţăie la televizor până seara, de-a ajuns că confunde Ziua Naţională cu ziua ProTV.

Când a fost aleasă 1 Decembrie, au fost în discuţie mai multe variante. Toate, cu excepţia aberaţiei de a păstra 23 august, cădeau iarna: 17 sau 21 decembrie (zilele martiriilor din 1989), 22 decembrie (ziua lui Iliescu), 15 ianuarie (ziua lui Eminescu), 24 ianuarie (Unirea Principatelor). O singură variantă îndeplineşte criteriul meteo: vechea zi naţională a României, dinaintea ocupaţiei sovietice, 10 Mai. Care ne-a dat, nu-i aşa, Domn, Ţară şi Regat. Pe 10 mai 1866, Carol I intră în Bucureşti şi devine Domn al Principatelor Unite. Pe 10 mai 1877, acelaşi Carol I proclamă independenţa ţării. În fine, pe 10 mai 1881, România devine Regat, iar Carol I este încoronat cu Coroana de Oţel, făcută din oţelul unui tun otoman cucerit în 1877. Propunerea nu e nouă, dar de fiecare dată când a fost adusă în discuţie, argumentul contra al feseniştilor a fost că suntem republică, deci e nepotrivit să avem o zi naţională care aminteşte de monarhie.

Acum conjunctura pentru reconsiderarea lui 10 Mai este unică. Dacă toţi feseniştii de ieri au devenit azi monarhişti şi se fugăresc în jurul tronului, măcar un folos să avem şi noi, poporul. De-aia transmit un mesaj mobilizator: să se unească dudiştii cu pauliştii şi cu regaliştii pe stil vechi (într-un consens care ar trebui să-l umple de satisfacţii concrete pe Iliescu) şi să proclame 10 Mai Zi Naţională! La urma urmei, ar fi legată de Carol I care, săracul, n-a avut urmaşi. Restul e politică şi moştenire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *