Noua etapă: condamnările pe 10 ani ale corupţilor

De aici îţi poţi imagine orice. Ceea ce lipseşte anticorupţiei din România este finalizarea. Lipsesc condamnările cu executare, anii concreţi de închisoare, imaginile cu celule îmbâcsite, supraaglomerate, în care un demnitar scos ca din cutie mănâncă fasole din gamelă, înghesuit lângă hoţi, criminali şi violatori. Lipseşte mirosul puşcăriei. Un fenomen perceput cu toate simţurile poate produce un efect de masă. Corupţii ar fi la mâna noastră, i-am avea sub vârful bocancului şi s-ar produce acel punct de inflexiune care să schimbe raportul de forţe.

E una din căile prin care putem înainta în această poveste în care nu mai crede nimeni şi care continuă să reprezinte temă principală în agenda publică şi în campaniile electorale. Dacă e să vorbim de corupţie, hai să vorbim de condamnări mari. Dar nu e suficient. În sutele de comentarii la ultimele scandaluri de corupţie, capul de afiş fiind Sorin Apostu, n-am văzut întrebarea care mă interesa cel mai mult: şi mai departe ce facem? Arestările nu pot ţine ritmul cu fenomenul corupţiei. Dacă analizezi cazul Apostu, constaţi că filajul a ţinut opt luni, cercetarea penală va mai dura şase luni şi procesul încă cinci ani. Nu poţi pune câte un ofiţer SRI şi câte un procuror DNA lângă toţi ordonatorii de credite din România pentru că sunt zeci de mii. Ca să îi şi condamni ai nevoie de flagrant, de martori, de acces la conturi în străinătate, de evaluarea averii, expertize contabile etc. Ancheta în cazul Apostu a costat enorm şi totul pentru ca stupefacţia liderilor PDL să ţină trei zile. Apoi s-au delimitat şi neam ales doar cu un suspect notoriu extirpat din sistem. E o satisfacţie măruntă pentru că până acum acest lucru nu ne-a adus intrarea în Schengen.
Durează prea mult să alergi după fiecare corupt în parte. E deprimant să vorbim la infinit de metastaza corupţiei, să perpetuăm de 21 de ani acelaşi discurs reactiv şi populist. Între paranoia formatorilor de opinie şi cinismul politicienilor, corupţia poate fi diminuată.

Oricât de prost sună, e nevoie de oameni integri, verificaţi public de experienţele prin care am trecut în ultimii 10 ani. Nu e de-ajuns un nou prim-ministru, dar 20 de oameni în funcţii cheie pot produce schimbări profunde. E nevoie de transparenţă completă în actul administrativ prin accesul spontan la toate informaţiile din spaţiul public. Spontan înseamnă, la propriu, milisecunde. Baza reformei trebuie să fie informatizarea completă a guvernării centrale şi locale şi schimbarea completă a paradigmei. Totul se supune unui singur buton: funcţia "Search".

Statul trebuie să iasă complet din managementul patrimoniului public. Politicienii îşi umplu 90% din timp cu căpuşarea statului şi doar 10% cu funcţia de reglementare. Trebuie să le limităm aria de preocupări la cei 10%. Nimic din rolul executiv nu mai trebuie lăsat în mâna statului, nici măcar funcţia de autorizare. Spitalele şi chiar şcolile publice trebuie să aibă management privat. Interacţiunea între fluxurile economice şi stat dispare, treaba funcţionarilor este să stabilească regulile şi să culeagă taxele. Efectul este dispariţia a sutelor de agenţii guvernamentale şi deconcertate. Chiar şi verificarea legalităţii actelor publice ar trebui externalizată unor jurişti privaţi.

Statului îi rămân armata, lupta cu evaziunea şi cu contrabanda, păstrarea ordinii publice, anticorupţia (cu condamnări severe) şi politica externă. Regionalizarea este cel mai bun pretext pentru retragerea masivă a statului din viaţa comunităţii. Statul îşi umple tot timpul cu două activităţi: corupţie şi apoi urmărindu-se el însuşi după ce a furat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *