O răpire fără dramă – Hrebenciuc şi sindromul Stockholm

Al treilea personaj dă sensul întregii piese : judecătoarea. « Te iubeşte, dragă, de aceea te bate, pentru că te iubeşte. Du-te acasă şi fii recunoscătoare». Ne ridicăm din sala de judecată, înainte de pronunţarea sentinţei, şi plecăm acasă. Lăsăm Piaţa Universităţii pe mâna lui Hrebenciuc, şi nu fără recunoştinţă.

Pentru că în minţile şi conştiinţele oamenilor care au ieşit în stradă era el, sforarul-şef. Ajutat de ultraşi şi de postaci. Miza nu e în recunoaşterea acestui fapt : în mare parte, ce s-a întâmplat la protestele din iarnă din Piaţa Universităţii a fost creaţie regizorală. Au fost, însă, şi multe onestităţi, pierdute în lamentaţia zgomotoasă a cerinţelor proletare- salarii mai mari, chiar şi pentru cei care nu lucrează în sistemul de stat (sic !), pensii pentru toată lumea, suspendarea, arestarea, împuşcarea şefului statului.

Aşadar, problema nu vine de la sforile care nu i-au făcut încă bătături domnului Hrebenciuc. Adevărata problemă survine atunci când culisele se mută pe scenă. Când eşti chemat să crezi în poveste, vâzându-l în acelaşi timp pe autor creând, ştergând şi recreând întâmplările. Domnul Hrebenciuc nu este naiv. Şi nici nu scapă, printre rânduri, mărturisiri. Ştie despre simpatia bolnăviciasă pe care oamenii o nutresc pentru cei puternici. Le cunoaşte şi încrederea revoluţionară în terorismul romantic, de sorginte haiducească. Piaţa Universităţii, devenită spaţiu simbolic, trebuia nu doar asumată, ci şi uzurpată. Pentru că Piaţa nu a început să existe în iarna acestui an, ci în 1990, atunci când societatea se rupea de stat şi îşi aşternea în faţă drumul democraţiei. Această Piaţă de început trebuia ştearsă din istorie. Nu este vorba, în mărturisirile indecente ale lui Viorel Hrebenciuc, doar de confiscarea unor proteste sociale. Nici măcar nu e vorba doar de aruncarea în derizoriu a mişcării populare, oricum ar fi fost aceasta. Miza mult mai parşivă este aceea a anihilării unui moment 0 al libertăţii. Fără acesta, orice poate fi pus la îndoială. Şi ne îndoim, iată, că printre revoluţionarii de carton au fost şi persoane pentru care vocaţia libertăţii este organică.

Dacă vorbeşti cu oamenii de pe stradă, constaţi că cei mai mulţi dintre ei ar reîntoarce regimul comunist. Priorităţile din viaţa lor sunt cât se poate de concrete. Este mult mai simplu să ierţi pe cel care nu merită iertarea decât să-ţi asumi curajul de a pleca de lângă el, chiar dacă la poartă nu te aşteaptă Făt-Frumos. Regimul dictatorial nu mai este posibil, dar nu pentru că l-am respins pe cont propriu, ci pentru că aşa arată contextul internaţional. Poate de aceea îi ignorăm pe nostalgici. Dar ce ne facem cu generaţiile care nu au trăit comunismul, dar îl cheamă acum, cu o nostalgie străină de trupul lor? Ce ne facem cu cei cărora nu le pasă de cine îi cheamă în Piaţa Universităţii? Inocenţa nu are ce căuta aici. Dacă totalitarimul nu mai e posibil în forma terorii pure, nu înseamnă că am dobândit imunitate în faţa formelor hibride. Domnul Hrebenciuc este exponentul unui astfel de hibrid. Iar ce a făcut dumnealui se numeşte uzurpare. A aruncat în derizoriu nu protestele sociale din iarnă, ci Piaţa Universităţii 1990. Pentru că urmează o guvernare în care laptele şi mierea se vor acri inevitabil, iar agora trebuie desfiinţată până atunci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *