O ţară locuită cu tristeţe. Şi un cordon ombilical

Şi făcea drumul acesta, de la fântână până la grajdurile cu viţei din incinta C.A.P.-ului de câteva ori pe zi, certându-se neobosit cu cei absenţi. Femeia-cal, bucăţile de sare albă, crestată pe alocuri şi macii sfidător de roşii peste câmpul de in sunt imaginile care se suprapun peste noapţile de 21 şi 22 decembrie 1989.

Bunica din partea mamei, o femeie a cărei blândeţe aprigă te izola de rele, umplea toată încăperea. Mergea neîncetat, făcând cu tălpile dreptunghiuri, cercuri, pătrate, paralelipipede şi alte figuri geometrice pe care nimeni nu le-a mai legat aşa de gânduri. Pentru că noi gândim în geometrie, eschivându-ne de la adunări. Cei doi băieţi ai fiului ei din Bucureşti erau în armată. Bunica îi căuta în crâmpeiele de imagini pe care Televiziunea Publică le difuza şi, negăsindu-i, îşi aduna aşa, ca pe o basma, angoasele cele mai înverşunate. Îi bocea înainte vreme, ca şi cum, asfel, conducându-i pe nevăzute într-o moarte anonimă, i-ar fi păstrat vii. Atunci am aflat că se moare. Că oamenii mor.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie am ştiut că bocetele invers decantate au folosit. Nu erau morţi. Morţi erau alţii. De-abia atunci, bunica şi-a ridicat tălpile de pe duşumea şi a aprins candela. M-a luat de mână şi am ieşit afară. Femeia-cal a dispărut la câteva zile după şi nimeni, niciodată, nu a mai făcut vrăji. În mintea mea de copil, o uciseseră comuniştii. Poate de aceea le port atâta pică, pentru că au ucis pe cineva cu trup şi suflet, pe care îl cunoaşteam. Şi, dacă femeia-cal era vie aşa cum suntem şi noi, de bună-seamă că toţi morţii comunismului au fost vii şi cunoscuţi de cineva. Important este că fiecare s-a stins pe cont propriu, întocmai pentru că nu a reuşit să fie una cu marele trup colectiv. De aceea mi se pare simplu să deteşti orice politică care vizează lamentaţia sau extazul colectiv. Mai mult, mi se pare periculoasă.

Apele s-au tulburat rău de ceva vreme. În tramvai, în lift, în conversaţiile sporadice cu oameni despre care nu mai ştii prea multe, dar care te-au însoţit la un moment dat la cursurile de la facultate, la job-ul de odinioară ori, pur şi simplu, la o cafea, s-a înstăpânit o respiraţie colectivă, sacadată. Treptat, oamenii au renunţat la simţul ridicolului, livrându-se unui soi de corp social care nu are de-a face cu cetăţenia, reprezentarea, binele public şi alte concepte pe care, dacă ni le asumăm, o facem în răspăr. Sau pentru a le purta în frunte, ca pe un însemn. Toţi, la fel. Ne privim înspăimântaţi de un bau-bau din afară, pentru că, atunci când simţim la unison, nu putem fi decât victime. Iar duşmanul e tot timpul cel din afara grijilor noastre cele mai intime, dar căruia îi punem în cârcă deziluziile de-a nu fi găsit un alt refugiu în afara blamului.

Simţul ridicolului nu este sigurul pe care l-am suspendat, pentru că, odata degringolate limitele care ne dau măsura şi farmecul spargerilor de tipare, se schimonosesc, pe rând, gesturile şi vorbirea. Nu mai are nimeni grijă la ce face cu mâinile în tramvai – le aruncă haotic, impiedicându-le una în cealaltă. Nu mai are nimeni grijă să pună cratima, virgula, prepoziţia, pentru că punctul a dispărut cel dintâi, din motive de modă.
La 20, 30, 40 de ani, oamenii au deprins peste an lepădarea de orice frumuseţe a apropierii care implică, şi aici e frumuseţea, distanţa care te lasă să fii tu însuţi, prezervându-l şi pe celalalt, căruia i te adresezi. Nimic nu mă sperie mai tare decât simţirea colectivă şi empatia fără cauză. Vrem să fim cu toţii asistaţi de stat, mai cu seamă în momentele fundamentale ale relaţiei dintre noi şi lume: căsătoria şi naşterea. Aflu că anul trecut tot mai puţine cupluri au decis să se căsătoareasca, pentu că el, statul, a suspendat acel stimulent financiar pentru tinerii însurăţei. Anul acesta s-au născut mai puţin copii, ne spun locuitorii veşnic trişti. Statul, cea mai ieftină contracepţie.
Pe 24 decembrie 1989, era evident că statul ne sugruma. Din păcate, chiar dacă s-ar mai putea produce ruptura lucidă dintre societate şi stat, este prea târziu – cordonul ombilical a devenit, în monstruozitatea unei naşteri pe dos, şi el colectiv. Femeia-cal a murit, pesemne, dintr-o presimţire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *