Pantoful stâng, pantoful drept.

Se spune că în Marele Bazar trăia agaye Farhad Hussein Yazdi Moshirzadeh bin Dorosteh, numit pe scurt, de toată lumea, Vivel. Vivel era negustor de pantofi. La fel ca tatăl şi ca bunicul său vindea pantofi pe aleea pantofarilor din Bazar. Nu era bogat şi nu avea să se îmbogăţească niciodată – îşi spunea adesea, privind la şirul nesfârşit de prăvălii care vindeau acelaşi lucru: pantofi moi, din piele de calitate, cu ştaiful flexibil, cei mai confortabili pantofi din lume, dar bineânţeles, copiaţi după modelele italieneşti la modă. În anul acela apăruseră în Europa nişte sandale grozave, care mai mult dezgoleau decât acopereau piciorul frumoselor care aveau curajul să se caţere pe tocurile înalte. Bigoţii fabricanţi de pantofi din Iran au declarat că pantofii sunt prea "decoltaţi" şi că trezesc pasiuni şi că, deci, nu-i fabrică.

Problema s-a discutat până şi în Majlis, adică în Parlament, unde un molah cu priviri mai largi a spus că Fatima, iubita fată a Profetului, umbla desculţă şi nu a trezit pasiuni devastatoare. Important este cum se comportă femeia în societate şi cum este privită ea de bărbaţi: ca un obiect al plăcerilor sau ca o parteneră de viaţă – a spus iscusitul popă. Până la urmă a fost necesară chiar intervenţia liderului spiritual absolut al Iranului, marele ayatollah Khomeyni, care într-o cuvântare de vineri a spus că "… este un exerciţiu al democraţiei islamice ca femeile şi bărbaţii să decidă ei însuşi ce pantofi trebuie să încalţe…". Ceea ce era o aprobare în stil şiit al sandalelor cu bucluc. Imediat fabricanţii s-au apucat de lucru, dar sezonul era pierdut. Puţini ştiu că proiectarea, testele, prototipul, seria mică şi producţia de serie la un pantof sunt la fel de grele ca la o nouă rachetă balistică şi iau cel puţin câteva luni.

Singura "scăpare" a comercianţilor era importul. Au început importurile bogaţii negustori din nordul Teheranului care îşi permiteau să plătească taxa vamală prohibitivă de 300% aplicată la pantofii din străinătate. Iranienii şi-au protejat întotdeauna meşteşugarii şi fabricanţii proprii, iar dacă importau ceva, atunci cumpărau ce era mai bun pe lume. Vivel ca şi ceilalţi negustori de pantofi din Bazar se dădeu de ceasul morţii cum să facă să aibă şi ei râvniţii pantofi, pentru care se făceau cozi interminabile la buticurile opulente din nord. Pe de altă parte trebuiau să respecte legea de fier a Bazarului : "ce se vinde în nord, tu vinzi la un preţ de trei ori mai mic!". Şi ce era mai important, toată breasla nu avea atâţia bani cât să plătească de trei ori valoarea mărfii în vamă, ca taxe către stat. Cel mai cuprins de "febra sandalelor" era Vivel. Simţea că este momentul său, trenul pe care nu trebuia să-l piardă. Se chinuia îngrozitor în căutarea unei soluţii. A bătut toate moscheele importante din Teheran într-o singură vineri, s-a dus la fakiri şi la vrăjitoare, la deputaţi şi la bogaţii negustori din nord. Nimeni nu-i dădea un sfat ca lumea ! Într-o seară se întorcea la prăvălia sa din Bazar, când Doroskar, bătrânul astrolog din Bazar care dădea sfaturi tinerelor îndrăgostite pentru câţiva tumani, i-a spus : "Vivele, Vivele, numai astrele au răspuns la zbuciumul tău !" Mai din respect, mai de obligaţie, Vivel a intrat în casa bătrânului magician. A ieşit după o jumătate de oră, în fugă, râzând şi dând din mâini ca un păun care dă din inutil din aripi în încercarea de a zbura. A doua zi toate ziarele din Teheran scriau că bresla pantofarilor din Teheran, sprijinite de un binefăcător necunoscut, au coamndat cinci tiruri de pantofi în Italia. În câteva zile preţioasa marfă a ajuns în vama de lângă Teheran, vama Shahryar. Imediat a apărut agentul vamal al breslei pantofarilor, Lakouma, rapid ca o baracudă şi mieros ca un avocat indian. Certificate de origine, packing list, declaraţia cumpărătorilor, factura autentificată şi tradusă în farsi, etc. etc. – toate actele erau într-o ordine ireproşabilă, semnate şi ştampilate şi strânse în mănunchiuri pecetluite cu ceară verde.

Apoi a venit momentul controlului mărfii, moment aşteptat cu nerăbdare atât de agent cât şi de ofiţerii vamali pe care nevestele îi sunau la telefon din minut în minut. Au deschis o cutie, apoi alta şi alta… Brusc, s-a făcut linişte iar energicul Lakouma s-a schimbat la faţă apoi a dispărut în direcţia Teheranului într-un nor de praf. Nenorocire, de trei ori nenorocire : elegantele cutii închideau cîte doi pantofi… pentru piciorul stâng. Şi aşa era toată marfa – doar pantofi pentru stângul. Agentul vamal a revenit cu Vivel şi încă 10-15 negustori care-şi smulgeau părul şi se zgâriau pe faţă : "…suntem faliţi, o să murim, ne-au nenorocit, hoţii de italieni…". Până la urmă lui Vivel i se face rău şi este chemată ambulanţa. Toată vama i-a compătimit pe nefericiţii negustori, iar ofiţerii vamali nu ştiau ce să mai facă ca să le aline nenorocirea. La urmă, ca o simplă formalitate, Lakouma rupe teatral actele şi semnează formularul de părăsire a mărfii în vamă, în compătimirile vameşilor. Peste o săptămână, conform Regulamentului Vamal marfa este pusă în licitaţie. Nu se prezintă decât un avocat bătrân şi fonfăit care lasă să se înţeleagă că face mai mult un act de binefacere decât o afacere şi că clientul său nu s-a hotărât dacă marfa desperecheată poate fi folosită pentru …cureluşe, sau combustibil pentru iarnă. Până la urmă, după târguieli pe care poţi să le auzi numai în vama iraniană, avocatul a cumpărat marfa pentru două procente din valoarea certificată. Acelaşi lucru se întâmpla într-o altă vamă aflată la 3.500 de kilometri de Teheran, dar cu cinci tiruri de pantofi italieneşti pentru …piciorul drept.

Aşa se vede Vivel în posesia a zece de tiruri de pantofi la modă foarte ieftini, pentru că nu a plătit vama, sandale pe care le-a vândut în câteva zile cu un profit imens. L-au bâzâit un pic inspectorii de la Plan şi Buget şi de la Finanţe, dar nu au avut nimic de obiectat – totul era conform legii şi a uzanţelor Bazarului! Sigur, Vivel s-a retras din afacerile cu pantofi – de fapt a trebuit să plece din Bazar – pentru că una din regulile de aur este "unicitatea loviturii". Ai dat un tun – trebuie să pleci din Bazar! Urmând o veche pasiune a sa pentru dulciuri, Vivel şi-a deschis în nordul bogat al Teheranului o cofetărie imensă, "Chez Vivel", cofetărie ce avea să devină celebră în toată Asia. Povestea am auzit-o chiar din gura grasului şi fericitului Vivel în timp ce mă ademenea să gust din noua sa invenţie: o prăjitură imensă pe bază de lemou turush, mango, rodii, foetaj şi frişcă.

Şi astăzi a rămas vorba în Asia, cînd o situaţie nu este prea clară : "…bine, bine, ăsta este pantoful stâng, dar unde este dreptul ? "

Mi-am reamintit de această poveste martor fiind la exodul şobolanilor de pe corabia marinarului. Pentru că în România nu poate fi vorba despre un pantof stâng şi un pantof drept. Stânga, dreapta, totuna! Probabil că migrarea membrilor portocalii către culoarea galbenă ascunde un plan secret. PDL o să câştige alegerile prin membrii de partid migraţi la liberali. Pleacă ai noştri, vin ai noştri! De mai bine de douzeci de ani aceleaşi "nomine odiosa" se vopsesc succesiv în roşu, albastru, portocaliu, galben, trec prin toate culorile curcubeului, doar-doar să rămâna la putere, sursa bogţiei. Niciunul dintre ei nu ştie şi nu a ştiut vreodată care este interesul naţional, care sunt obligaţiile unui politician. Legile lor sunt făcute abuziv cu adresă clară pentru intersul grupurilor de parveniţi şi oprimarea cetăţenului harnic, cinstit şi cu frică de Dumnezeu. Începe să devină o datorie patriotică să calci legile acestor politicieni. Ideologia nu mai înseamnă nimic în ţara orbilor, unde chiorul este împărat! De fapt toţi politicienii sunt încălţaţi cu pantofi pentru piciorul drept ca chezăşie a propriei îmbogăţiri. Dreapta românească, schilodită până la a nu mai fi recunoscută, se miră de cine este reprezentată. Mi-e dor de o dreaptă autentică, naţională, conservatoare, valoroasă. De unde? Iar reprezentaţii stângii în frunte cu venerabilul Ion Iliescu ar fi împuşcaţi pe loc cu naganul de un comisar bolşevic reînviat, ca "burjui şi deviaţionişti trădători de partid şi ţară". Bogăţia, averea, banii, puterea – singura ideologie pe care o ştiu politicienii. Fără program politic, fără ideologie – cu ce se prezintă partidele la alegeri? Cu minciuni şi mită electorală, că doar suntem în anul Caragiale. Poate şi nişte ciomege.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *